Părintele Pantelimon Şuşnea: “ Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită” – authenticmagazin.com
Connect with us

PENTRU SUFLET

Părintele Pantelimon Şuşnea: “ Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită”

parintele pantelimon

S-a retras din lume la poalele Munţilor Şureanu, unde trăieşte în post şi rugăciune, cu bucuria de a fi alături de fraţii săi întru Hristos. Absolvent de Belle Arte, pictor de icoane şi fotograf, Părintele Pantelimon Şuşnea e şi un minunat vorbitor, ale cărui cuvinte învăluite de har au salvat de la naufragiu sufletesc mii de tineri.

I-am căutat prezenţa mângâietoare în Postul Paştelui, pentru a găsi răspunsuri despre o suferinţă adesea subestimată, ce ameninţă să se transforme într-o boală a secolului. Un îndreptar de vindecare şi de înviere sufletească.

“Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii”

– Azi, mai mult ca oricând, pare că am ajuns într-o fundătură. Statisticile spun că un român din zece suferă de depresie. Părinte, ce spune asta des­pre vremurile în care trăim?

– O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste. E o lume alienată şi însingurată, o lume urâtă, care şi-a pierdut reperele, în care s-a pier­dut dimensiunea verticală şi în care omul se des­fă­­şoară numai pe orizontala existenţei, într-o diver­sitate infinită şi goală. E o lume care nu mai are nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or, bucuria ade­vă­rată ţine de resorturi mult mai profunde, e împlinirea de­pli­nă a rostului tău ca om şi e strâns legată de îna­intarea în viaţa spirituală. Depresia apare atunci când oa­me­nii nu-şi înţeleg destinul, menirea lor pe acest pământ.

– Niciunul din oamenii atinşi de depresie nu pare să fi scăpat de gândul obsesiv că viaţa e lipsită de sens. Că nu alegem noi să ne naştem, cum nu alegem când să murim.

– Singurul sens al vieţii e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul. Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ. E greu să iubeşti o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne înveţe că îl putem iubi, iubindu-i pe cei de lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relaţii de iubire, cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii, în afara unei relaţii. Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur, Dumnezeu este o relaţie (o treime), iar noi suntem făcuţi după asemănarea lui. Bucuria se cere împărtăşită, nu se trăieşte în singurătate. De aceea se spune că cea mai mare fericire e să iubeşti şi să fii iubit.

– Sunteţi şi preot duhovnic. Suferinzii de depre­sie caută alinare la mânăstire?

– Sunt mulţi cei care vin să-şi găsească liniştea la mânăstire, dar asta nu înseamnă că îşi deschid su­fle­tul foarte uşor. Îi recunoşti după chip. Un om nefericit e un om fără strălucire în privire. E apăsat, gârbovit, întunecat şi agresiv, adesea. Când e nemulţumit de el însuşi, omul e agresiv. E ca o fiară rănită, care suferă, e periculoasă şi nu te lasă s-o ajuţi. Dar de cele mai multe ori, în spatele violenţei se ascunde nu răutate, ci suferinţă.

“Dumnezeu nu trădează niciodată”

parintele pantelimon

– Niciodată viaţa n-a fost mai înlesnită ca acum. Şi totuşi, e tot mai multă suferinţă în lume. De unde vine?

– Depresia e o stare de cădere. Apare dintr-o lipsă de împăcare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptură inte­rioa­ră, între suflet şi intelect. O lipsă de echilibru. Depre­sia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste. Oa­menii suferă când nu-şi mai pot găsi adăpost în celelalte suflete din jurul lor. Când nu pot găsi sprijin gratuit din partea semenilor lor, oamenii se descu­rajează şi în relaţia cu Dumnezeu, le e greu să-şi mai imagineze un Dumnezeu iubitor. Dar dacă oamenii mai trădează, fiindcă sunt neputincioşi, Dumnezeu e singurul care nu trădează niciodată. Totuşi, e foarte greu să ajungi la măsura relaţiei cu Dumnezeu, fără să relaţionezi cu oamenii. Avem nevoie de o confir­ma­re şi din partea semenilor, că nu suntem inutili pe lume. De aceea, nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiţionată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă şi nu te acuză, ci te pri­meş­te şi te odihneşte.

– Iubindu-i cu adevărat pe cei deznădăjduiţi, i-am putea ajuta să se vindece?

– Ar trebui să fim noi înşine Dumnezeu unii pentru ceilalţi, să-i odihnim şi să le dăm încredere şi adăpost, ca un refugiu pe munte, în timp de furtună. Să-i protejăm şi să le fim casă. Când îl hrăneşti pe celălalt, îl hrăneşti, de fapt, pe Dumnezeu, când îl îm­brăţişezi, el se îmbracă cu tine şi nu-i mai e frig. Când îi vorbeşti, se încălzeşte la vorbele tale. Iubirea e sin­gu­ra scăpare. Am întâlnit oameni care şi-au depăşit stări vecine cu patologia. Nu erau împăcaţi, fiindcă nu puteau să ierte, iar starea aceea de neiertare îi mă­cina, îi deconstruia lăuntric. Când au reuşit să ierte, să se împace, să-i primească pe cei care le-au greşit în inima lor, şi-au revenit spectaculos. Trebuie doar să ai răbdare. Numai intrarea într-o relaţie de iubire cu ceilalţi poate să astâmpere setea omului. Când omul găseşte odihnă într-o relaţie, îşi revine. Dar pentru asta trebuie să scape de obsesia sinelui.

– Adică să renunţe la egoism?

– Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari duş­mani ai noştri. Ne tiranizează şi pe noi, şi pe ceilalţi. Nu putem avea relaţii profunde cu ceilalţi fără le­pădare de sine. Dacă nu mă lepăd de sine, îi cer celui­lalt să se alinieze la sinele meu, adică să se alinieze la mine în gândire, în simţire, să vadă lumea exact ca mine. Înseamnă să-l înrobesc, să-l privez de libertate. Şi atunci îi anulez fiinţa, el nu mai poate evolua. Începe să se apere şi se îndepăr­tează de mine, fiindcă simte că am tendinţa de a-l desfiinţa, chiar dacă poate compensez cu lucruri exterioare. Îl răsplătesc cu daruri, dar de fapt îl posed, îl înrobesc, îl transform într-un accesoriu cu care să mă împodobesc. Şi, la final, mă simt la fel de singur. Când eşti liber de obsesiile tale şi de slujirea sinelui, începi să te gândeşti la celălalt cu adevărat, să te gândeşti ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ţi ceară. Ai putea să-l aştepţi cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce lucru mai frumos decât să mergi să-i po­triveşti pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă? Pa­radoxul e că abia când te lepezi de tine, te câştigi pe tine şi-l câştigi şi pe celălalt. Îl cucereşti, când re­nunţi să-l mai cucereşti. Cu cât vrei mai tare să subordonezi şi să controlezi, cu atât eşti mai singur, cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalţi, cu atât eşti mai încon­jurat de oameni. Oamenii ar trebui să fie ca lumânările care, consu­mându-se pe sine, lumi­nează în jurul lor şi îi încălzesc şi pe cei­lalţi.

“Nu eşti fericit când aduni, ci când dăruieşti!”

– Nemulţumirea faţă de ceea ce ai creează, şi ea, depresie. Cei mai mulţi dintre oameni tânjesc veşnic după altceva. Viaţa lor e mereu în altă parte. De ce nu-şi găsesc locul şi rostul?

– În spatele multor căutări ale omului se ascunde, de fapt, nevoia lui de divinitate. Oamenii tânjesc după starea de Dumnezeu. Suferă din cauza neputin­ţei lor, simt că ar putea fi mai mult decât sunt. Dar acest mult mai mult îl transferă în afara lor, în loc să-l acumuleze interior. Tind să aibă în loc să devină. Tind să stăpânească, în loc să dăruiască. Orientată greşit, spre valorile lumii acesteia, tânjirea aceasta începe să se amestece cu frustrarea, fiindcă lucrurile finite nu pot satisface sufletul.

– Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate… Şi totuşi, sunt profund nefericiţi. Ce le lipseşte?

– Oamenii aceştia au obiectele pe care şi le doreau, şi-au cumpărat şi oamenii din jur, dar au pierdut din vedere relaţia cu ceilalţi. Sunt dependenţi de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranţă a existenţei unei alte realităţi. Când eşti conştient de veşnicie, te desprinzi uşor de grijile materiale. Nu mai aduni cu disperare. Nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credinţă. Ma­teria în sine nu poate aduce fericirea, cum nu o poate aduce nici faima artistică sau intelectuală. Nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care dăruieşti. Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acu­mu­late pentru a fi dăruite. Ma­te­ria trebuie transfigurată, tre­buie să capete valoare spiri­tua­lă, prin gesturile noastre de dărnicie şi bunătate. Omul, când încearcă să îngrămă­deas­că materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur şi simplu din circuitul ei firesc, ace­la de a fi în slujba legăturii dintre oameni. Dar materia e aceeaşi dintotdeauna, ea nu sporeşte. E minunat să te gân­deşti că apa pe care o bem noi e aceeaşi, în aceeaşi cantitate, ca acum mii de ani. Aceeaşi apă care circulă, care n-a pără­sit planeta. Acelaşi dar, pentru fiecare dintre noi.

– Am observat la mulţi tineri de azi un fel de masochism al nefericirii. Trăiesc suferinţa cu vo­lup­tate, hrănindu-se parcă din ea. Se cuibăresc în depresie.

– Există o plăcere perversă, melancolică, o durere de sorginte romantică a omului, de a “se îndulci” cu nişte suferinţe, numai pentru că acele suferinţe pun în miş­care ceva dincolo de instincte, îl fac să-şi simtă sufletul viu şi plin de vibraţie. Incapabili să ia calea mân­tuitoare a bucuriei (care presupune lucrarea vir­tu­ţilor), o aleg pe cea comodă a suferinţei nemân­tui­toare, care îi condamnă să nu-şi depăşească în veci condiţia. A resimţi plăcere din durere e o malformaţie su­fletească. Şi e plăcere, nu bucurie! Voluptatea aceas­ta a suferinţei e şi un mod de afirmare al oa­me­nilor slabi. E mult mai uşor să te afirmi distructiv! E o formă de a ieşi din anonimat, o nevoie de compă­ti­mire, o cerşire, inconştientă, a atenţiei.

“Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită”

– Ori încotro ne uităm, se promovează modelul omului de succes, veşnic zâmbitor. Fericirea e un imperativ, iar depresia e o ruşine, un stigmat. În faţa unei asemenea presiuni din partea societăţii, neputinţa unora de a se bucura îi afundă şi mai tare în deznădejde.

– Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită şi produce foarte multă frustrare, pentru că oamenii intră în competiţie cu un model ireal, utopic. Viaţa nu e o fericire continuă, cum nu e nici efort continuu. Viaţa e o împletire de strădanie şi bucurie, iar bucuria vine adesea ca răsplată pentru efort, vine din împlinirea unei datorii, a unei sarcini, din felul în care-ţi lucrezi talanţii ce ţi s-au dat. Dumnezeu a muncit şase zile şi în a şaptea s-a odihnit. Obsesia fericirii cu orice preţ e păguboasă. Înseamnă că dorinţele tale au luat-o înaintea vieţii şi au devenit nefireşti. E fundamental să nu-ţi doreşti ceea ce nu se poate, să te bucuri de ceea ce ai, şi de cele bune, şi de cele rele, să găseşti un sens în tot ceea ce ţi se întâmplă. Să încarci de sem­nificaţie fiecare încercare a vieţii tale. Dacă elimini greutăţile şi efortul vieţii, elimini şi bucuria. O viaţă molatică, trăită în plăcere, e o viaţă în care îţi ratezi împlinirea. Doar încercările plătite cu dis­con­fort sau sacrificiu lasă o urmă în fiinţa omului. Gân­dindu-te la câştigul pe care îl obţii, nu mai pri­veşti cu teamă greul şi suferinţa vieţii. Dacă privim lucrurile din perspectiva veşniciei, din lumea aceasta nu ieşim decât cu ceea ce am devenit.

– Intrată pe mâna psihologilor, depresia e tratată precum o boală. Se dau chiar metode de ieşire din depresie, în zece paşi… Putem oare depăşi suferinţele sufleteşti după reţetă?

– Nu ai cum să ajungi la starea de bine fără o lucrare spirituală. Bucuria nu vine decât de la izvorul bucuriei, care e Dumnezeu, nu vine decât din trăirea iubirii. Dar pentru asta, trebuie să ne curăţăm ochii şi să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu. Să trecem de negativele lui (căci negativele nu ţin de profun­zimea fiinţei, ci sunt un accident în fiinţa lui) şi să privim mai adânc. Când iu­beşti pe cineva, spunea Părintele Iustin, stareţul Mâ­năstirii Oaşa, eşti ca un scafandru care pătrunde în adâncul oceanelor şi scoate la suprafaţă comorile. Când iubeşti pe cineva îl inspiri, activezi în el puteri de care habar nu avea că le are. Forţe care zac latent în adân­cul oceanului. Deve­nirea noastră ca fiinţe uma­ne este imposibilă fără dra­gostea celorlalţi. Fiecare om revelează în noi un alt mod al nostru de a fi în lume. Putem fi în foarte multe feluri, în funcţie de câte relaţii profunde activăm în noi. Abia prin trăirea relaţiei ne revelăm pe noi înşine şi înaintăm spre chipul nostru adevărat, care e ine­pui­zabil, care e Dumnezeul din noi. Dar din păcate, ac­tivăm unul în celălalt doar 1 % din cât am putea. Tră­im o formă foarte diminuată a noastră. Suntem foarte zgârciţi cu noi, nu ne dăm dreptul la viaţă, la deve­nire. Nu ne iubim îndeajuns.

– Unii oameni sunt dărâmaţi de încercări mi­no­re, iar alţii, deşi li se dau greutăţi fără număr, trec prin viaţă cu fruntea sus. De ce unii au tăria de a le înfrunta şi alţii nu? E oare aluatul din care am fost făcuţi atât de diferit?

– Ce le face unora viaţa foarte grea nu e faptul că via­ţa e foarte grea în sine, ci faptul că ei nu sunt dis­puşi să vadă şi par­tea lu­minoasă a gre­u­lui din viaţă. De aceea este fun­da­mental să găseşti sen­sul fiecărei în­cercări sau sufe­rin­ţe de care te lo­veşti. Dacă o um­pli de sens, îţi găseşti pu­terea şi senină­tatea de a merge mai de­parte cu frun­tea sus. Dacă nu-i găseşti un sens, ea ajunge să te dărâme. Dacă n-ar fi întâmpinat de su­fe­rinţă, omul ar fi ex­traordinar de su­per­ficial. A­bia în­cer­cările vie­ţii îl fac să gân­dească mai profund. Cât timp îi merge bine din toate punctele de vedere, stag­nea­ză, trăieşte la su­prafaţa sa, nu tră­ieşte cu toată fi­in­ţa. Nu trebuie să ne fie frică de sufe­rin­ţă. Hristos ne-a în­văţat să ne eli­berăm de ea. A e­xor­­cizat-o în viaţa lui pămân­tească, în­frun­tând frica de foamete, de nesomn, de durere, chiar şi frica de moarte, care îi ţine pe toţi în robie. Şi, când a ajuns deasupra fricii, a fost liber. Frica de încercările grele ale vieţii ne inhibă şi ne împiedică să fim mai mult decât suntem. Trebuie să avem curajul să gândim pentru noi o viaţă măreaţă. Trebuie să avem curajul să visăm şi să ne visăm mai presus de fricile şi neputinţele noastre.

“Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi”

– Părinte, trăiţi într-un loc care e raiul pe pă­mânt. La oraş, însă, depresia şi alienarea par mai acasă ca niciodată…

– Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dum­nezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul. Că­lugării, se spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retraşi în lume, în timp ce oră­şenii sunt retraşi din lume. Ce fericire să simţi rit­murile naturii, să simţi primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de comunicare, s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe ritualică din com­portament, din gesturi şi din cuvinte, prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu şi de multă îndrăzneală. Ţăranul ştia să încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificaţie. Şi unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-şi facă munca mai plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai adu­ce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală. Uti­litarismul acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a pier­dut misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem tai­na celuilalt, îl privim doar din perspectiva efi­cienţei şi a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu.

– Ce am putea face să depăşim toate aceste neajun­suri, să ne vindecăm sufleteşte?

– Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfinţeşti, ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care munceşti, de la felul în care faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbeşti cu un om până la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie um­plute de pre­zen­ţă, de sens, de mis­ter, de fru­mu­seţe şi de bucurie.

– Se spune că bucuria adevă­ra­tă e profundă şi, cu toa­te astea, se dove­deşte trecă­toa­re. De ce n-o putem fixa, de ce n-o putem opri în loc?

– Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferinţa lumii aces­teia, nu tre­buie să o că­utăm ca pe o eva­dare. Nici măcar nu tre­buie să o căutăm! Oamenii cu ade­vărat fericiţi nu ştiu că sunt feri­ciţi, fiindcă îşi mă­soa­ră fericirea în fe­ricirea celorlalţi. Ei sunt ieşiţi din sine şi trăiesc prin celă­lalt. Fericirea vine sin­gură. Şi vine ca un dar pentru cei ca­re ştiu să-l caute pe celălalt şi pe Dum­nezeu. Toate aceste piscuri înăl­ţătoare de fericire, care apar ful­gurant în timpul vieţii, sunt nişte trepte interme­diare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să ne oprim. În umbra lor, însă, Hristos ne dăruieşte o pace “pe care nimeni nu o va lua de la noi”. Ne dăruieşte liniştea şi bucuria aceea constantă, care ne descătuşează şi ne face liberi.

1 Comment

1 Comment

  1. mihai

    iulie 25, 2018 at 12:18 pm

    Cat de nefericit trebuie sa fie … parintelul !; Daca ne uitam …mai bine … vedem ca este rotofei, cu bujori in obrajori… deci un… nefericit al sortii !
    Ce raspundere sociala au acesti indivizi… care se ingrijesc doar de curul lor ???

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

PENTRU SUFLET

Secrete de viață lungă și împlinită

“ Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen. Zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani. Iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere” (Psalmul 89, 10-11)

Secretele unei vieți lungi și fericite sunt cât se poate de simple. Foarte multe dintre ele nu mai pot fi numite chiar “secrete” deoarece sunt deja arhicunoscute. În ceea ce urmează însă vom insista asupra unor puncte din viața noastră ce au fost tratate, să zicem, cu superficialitate.

Secrete de viață lungă și împlinită

Gândește pozitiv. A gândi pozitiv înseamnă a privi la partea frumoasă a vieții, a te concentra și pe ceea ce ai realizat și nu doar pe ce ți se pare că nu ai privind mereu în curtea vecinului. Cercetătorii de la Mayo Clinic, Rochester/Minnesota au demonstrat în 2002 că persoanele optimiste au cu 50% mai multe șanse de a trăi mai mulți ani decât cele înclinate spre pesimism și resemnare.

Fii stăpânul și nu sclavul somnului. La o anumită vârstă când efortul fizic și mental este moderat ar trebui să te bucuri mai mult de viața liberă dobândită după anii de muncă, fiindu-ți îndeajuns 6 sau 7 ore de somn. Pentru doamne, somnul „de frumusețe” este benefic atât timp cât este păstrată măsura.

Potrivit unui studiu american din 2002 somnul excesiv reduce speranța de viață. Cercetătorii au calculat că indivizii care dorm prea mult (mai mult de 8 ore pe noapte), sunt mai expuși decât subiecții normali la risc de moarte prematură. Exagerarea în celălalt sens, adică mai puțin de 7 ore de somn pe noapte, este la fel de riscantă.

Alege un comportament preventiv. Potrivit studiului INTERHEART din 2004 acoperind 30.000 indivizi de pe toate continentele și din toate rasele, jumătate sănătoși și jumătate supraviețuitori ai unui prim infarct miocardic acut, a dovedit că 90 % dintre infarcturi pot fi evitate renuntând la fumat, controlând grăsimile din sânge, prevenind diabetul tip II și hipertensiunea, dăruind și primind o bună integrare psiho-socială, reducând obezitatea abdominală, precum și prin suficienta activitate fizică pentru sănătate sau printr-un regim alimentar bogat în legume și fructe, iar în final prin consum de alcool care nu depășește nivelul moderat (în această ordine a importanței).

viata

Ai grijă de sănătatea ta… financiară. “Sănătatea financiară” este o preocupare elementară pentru sănătatea personală și a familiei.

Sănătatea și prevenția presupun venituri decente, asa cum se observă că a mânca sănătos este mult mai costisitor decât o dietă obișnuită.

Stabilitatea materială poate fi asigurată, pe lângă renunțarea la obiceiuri costisitoare și nesănătoase (fumat, alcool), uneori prin angajarea post-pensionare în munci ce presupun efort moderat și/sau valorificarea unei experințe/calificări deosebite.

Foarte mulți oameni ajunși la vârsta pensionării nu mai fac nimic din acel moment. Această atitudine este extrem de toxică și fără știința lor le scurtează viața cu foarte mulți ani. A rămâne activ sau măcar semi-activ îți prelungește viața considerabil.

De partea cealaltă, exagerarea fără rost a preocupărilor materiale, goana după prea mulți bani și avere, induce un stres pe care vârsta a 3-a îl gestionează dificil, uneori în detrimentul sănătății și chiar al vieții.

Renunțarea la fumat. Povestea bunicului care a trăit 100 ani fumând ca un turc, spusă de mulți fumători în apărarea viciului lor, poate fi uneori adevărată, dar are defectul că, se referă, cel mai probabil, la unul singur dintre cei 1000 de bunici super-fumători, ne pomenindu-se absolut nimic despre soarta celorlalți 999, foarte probabil morți prematur datorită acestui viciu.

Gestionează stres-ul cu mai multă înțelepciune. Era o vorbă în popor: “A trăit mult că le punea pe toate la fund”, adică nu dădea importanță micilor probleme ale vieții tratându-le uneori cu o oarecare doză de superficialitate, în așteptarea unei rezolvări mai simple și mai naturale.

“A lăsa zilei de azi necazul ei” pentru a avea timp de reflecție peste noapte, reprezintă uneori o mai bună soluție pentru o problemă dificilă. Limpezirea gândurilor și ieșirea din acel moment de încordare este o dovadă de înțelepciune, care cel mai adesea aduce liniște și de cele mai multe ori vine și cu soluția problemei.

Dieta bogată în antioxidanți. După cum ați observat nu am pus accent pe alimentație până acum deoarece în general foarte multe recomandări se bazează pe acest aspect iar această informație este ușor de găsit.

Totuși nu putem neglija și acest sector. Așadar adăugăm faptul că prin alegerea unor alimente bogate în antioxidanți, cum ar fi fasolea, afinele, anghinarea etc. sau condimente precum scorțișoara, cuișoarele, se pot încetini efectele îmbătrânirii.

Antioxidanții au rol în combaterea acțiunii nocive a radicalilor liberi care accelerează procesele de deteriorare la nivel celular.

Căsătoria din dragoste poate fi de asemenea considerată ca rețeta unei vieți lungi.
Întotdeauna este loc de mai multă iubire, iar iubirea care ca și mișcarea, pentru sănătate, poate fi considerată elixirul vieții și al inimii.

Ai grija de un animal. Nimic nu e mai frumos și mai sănătos pentru inimă, ca dragostea oferită de micile necuvântătoare care ne înconjoară. O pisicuță îți poate oferi dragoste și gingășie fără margini, copleșindu-te cu atingerile și torsul ei.

Un cățel este un companion de viață care te va iubi necondiționat. Alături de el nu te vei mai simți niciodată singur. Bineînțeles totul vine la pachet și cu ceva responsabilități însă și acelea trebuiesc privite tot ca un lucru pozitiv deoarece te țin activ.

În încheiere menționăm că un stil de viață cumpătat din toate punctele de vedere, orientat mai degrabă spre prevenție decât spre tratarea bolii și însoțit de o dezvoltare spirituală armonioasă vă poate aduce o viață lungă și împlinită.

Bibliografie: Radu Negoescu – Buletinul stil de viață sănătos. Publicație a Compartimentului de Promovare a Sănătății din Centrul Regional de Sănătate Publică București. Nr. 10-Ianuarie 2011

Conu Ticu/authenticmagazin.com

Continue Reading

PENTRU SUFLET

Mecanic auto de ocazie sau ce rău e să fii prost

mecanic auto

Dacă ai răbdare să citești până la capăt îți promit că nu ai pierdut timpul degeaba. Poți învăța ceva din aceasta intamplare si vei rămâne si cu zâmbetul pe buze.

Ce-și face omu’ cu mâna lui, lucru manual se numește și asta fără vreo referință vulgară. La mine chiar așa s-a întâmplat. Se știe demult, tare demult că cine se zgârcește mai mult păgubește.

Într-o dimineață, ca să încep așa, m-am trezit în cap cu mătreață, căci dacă aș fi avut ceva creier stăteam naibii cuminte în banca mea. Din lipsă de ocupație probabil, mă duc glonț în parcare la mașina mea proprie și personală,  un dinozaur dacia 1300 de care îmi este greu să mă despart, și îmi pun în cap să o fac să funcționeze mai bine.

De ce? Habar nu am, ea sărăcuța mergea destul de bine însă eu de mic mi-am cam băgat nasul pe unde oala nu era a mea: am desfăcut televizorul să văd ce e în el și în general am cam stricat toate electrocasnicele din casă.

La câtă bătaie mi-am luat (așa se făcea educația pe atunci), tot nu m-am învățat minte. Acum chiar și cu lucrurile mele fac la fel indiferent de vârstă.

Revenind, mă duc la mașină deschid capota, pornesc motorul și cu urechea mea fină de indian stau și ascult și ascult și ascult… Un om normal la cap ar fi spus: oprește dracului rabla aia că mă doare capu’ sau ai benzina de consumat?

Stop. Acum parcă s-a auzit un tic și apoi un tac, care nu trebuiau să se audă, apoi părerile în capul meu se exacerbează crunt. Păi nu e doar un tic și un tac parcă e și un poc și asta nu e bine deloc. Off, cum s-a stricat ea singură sub acoperământul nopții în parcare.

Sărăcuța dăciuță, probabil atracția lunii a fost așa puternică încât a dereglat-o. O fi carburatorul? O fi avansul? Oprește motorul. Trag aerul dimineții adânc în piept, sângele se oxigenează și năvălește cu putere în creier.

Pentru moment doza de oxigen iși face efectul și îngerul bun îmi șoptește: las-o băi moacă că n-are nimic, ți se pare ție. Atâââââât!!! Ăla a fost singurul moment de luciditate.

Lordul întunericului, însă, a fost mai puternic, și-mi șoptește la cealaltă ureche : eu zic că nu a fost nici un tic-tac, poc nici nu intră în discuție, pur și simplu mașina ta nu merge deloc bine în regim relanti, nu o auzi cum se accelerează singură?

I-a mai pornește tu odată motorul și fii mai atent. Zis și făcut. Dând crezare omului negru, pornesc din nou motorul. M-am luminat brusc. Da dom’le, cum am putut fi atât de orb, nu ține relantiul.

Mă pun pe treabă și încep prin a cerceta sursa problemei. O găsesc destul de repede deși nu am demontat în viața mea o roată. Dar știți cum e, la politică, fotbal și mecanică ne pricepem toți.

Mecanic auto

Astfel decizia apare brusc: Avansul vacumatic este înțepenit (nu mă întrebați ce e ăla, am auzit și eu la “cunoscător” seara la o bere). Normal, îmi zic eu, este de o seamă cu mașina, cum Dumnezeu să mai meargă. Nici o problemă. Mergem, cumpărăm, înlocuim și va funcționa ca nouă.

Mă da’ să-mi fi trecut prin cap măcar să mă fi dus cu ea la un mecanic să cer o părere înainte de orice demers, doamne ferește. Păi ce mă, eu sunt prost să-i dau banii lu’ ăla? Și așa sunt cu toții niște hoți și nu se pricep la nimic. Las’ că știu eu ce fac.

Zis și făcut. Plec, cu mașina bineînțeles, să caut piesa acuzată de bătrânețe și neândeplinirea sarcinilor de serviciu. Ajuns în magazin, Doamne-Doamne îmi face semne disperate că nu sunt pe drumul cel bun și văzând că prostu’ e și e orb îmi lasă tot felul de semne:

– Buna ziua, aveți avans vacumatic pentru dacia 1300? Se uita vânzătoarea la mine de parcă am întrebat-o de piese pentru vreun OZN, apoi mi-am adus aminte ce mașină am. Cu un zâmbet în colțul gurii îmi răspunde sec:  – Ne pare rău, nu mai ținem de mult așa ceva!

La următorul magazin istoria se repetă apoi următorul și tot așa. Deci șanse mi s-au oferit dar când îți este dat sa faci ceva, fie bine sau rău, o faci. Pe la al 15-lea magazin, găsesc piesa (erau așa de fericiți că o dau pe bani… probabil vroiau să o arunce).

Cumpăr fericit și pornesc spre sala de operație în aer liber, parcarea din spatele blocului, sărăcuța pensionară neștiind ce o așteaptă:  doctorul Ciomu o va băga în operație de urgență!

Ce a urmat, a fost un adevărat măcel, un dezastru! Strigătele de durere ale mașinii supuse operației pe viu, sub mâinile tremurânde ale unui doctor improvizat, nebun de legat și de ocazie, se puteau auzi de la trei blocuri depărtare.

Cu ochii mici și răi și mintea ‘ntunecată, fac-desfac fără să știu ce fac și după o oră de agonie îmi duc la îndeplinire menirea. Am stricat avansul de tot. Iremediabil. Dau să pornesc dar resuscitările repetate nu-și mai aveau rostul (poate doar să stric și bateria sau electromotorul).

Masinuța se zbătea între viața și moarte. Era practic în moarte clinică. Precum un criminal care după ce a săvârșit o crimă, își revine o clipă și vede ce a făcut, las mâinile neputincios pe lânga corp și un sentiment amar mă încearcă. Dacă mașina asta nu era o dacie veche ci un BMW de zece ori mai scump?

Îmi ies pe gură câteva cuvinte care nu pot fi reproduse în context. Cred că voi scoate ceva bani din buzunar să o duc la un doctor adevărat, care să o readucă la viață.

Precum spuneam m-am zgârcit, lucrul acesta îl puteam face de la început. Astfel mai mult am păgubit. Piesa nouă pe care am stricat-o plus alte piese, care în joaca mea de-a mecanicul, au avut de suferit și mecanicul aferent, de data asta unul adevărat.

Cu mâinile pline de “sângele” nevinovat al sărăcuței mele dacii, urc în casă, mă spăl, mă bag în pat și adorm să uit ce rău e sa fii prost.

autor: Conu Ticu/authenticmagazin.com

Continue Reading

PENTRU SUFLET

Când o să gândești și tu cu capul ăla al tău dragul meu?

relatie

Soția și soțul luau masa împreună, moment în care, printre înghițituri, femeia  face o pauză și apoi gânditoare își întreabă soțul: Auzi scumpule, am și eu o nedumerire, tu mă minți des de obicei pe mine?

Bărbatul se oprește din mestecat și înghițind în sec răspunde: Draga mea nu te supăra dar asemenea întrebări nu se pun în timpul mesei și în orice caz nu la felul unu. Dacă vrei să purtăm o discuție pe tema asta, păstrează-te pentru desert.

Răbdătoare femeia așteaptă momentul desertului și își continuă interogatoriul: Ia fii tu sincer cu mine bărbate  și spune-mi când m-ai mințit tu pe mine ultima oară?

Bărbatul mușcă din plăcinta cu mere pregătită chiar de soția lui și-i răspunse fără să clipească: Draga mea, ultima oara te-am mințit săptămâna trecută, de 1 aprilie, când mi-am schimbat glasul la telefon și…

Nevasta vădit nemulțumită de răspuns îl întrerupe: Dar aia nu a fost minciună, a fost o simplă păcăleală. Eu vreau să știu când m-ai mințit cu adevărat.

Uite spre exemplu ieri noapte când ai venit la 3 dimineața de ce mi-ai spus că vii de la birou, unde ai stat peste program, când eu am sunat acolo și nu a răspuns nimeni iar tu miroseai a bere de la 3 străzi depărtare? De ce m-ai mințit?

Încolțit fiind bărbatul își ia inima în dinți: Te-am mințit dintr-o rea obișnuință. Decât să-ți spun adevărul, prefer o minciună. Îmi este mai simplu și mai comod.

Soția începe: Bine înțeleg că îți este greu să recunoști că ai stat la băute toată noaptea cu colegii, în timp ce eu aștept de o lună să mă scoți în oraș, dar măcar fă și tu un efort de imaginație și minte-mă mai frumos. Că aia cu “am avut de lucru la birou”, nu o mai cred nici copiii de doi ani.

Spre exemplu puteai să zici așa: ” Draga mea, să vezi ce chestie mi s-a întâmplat când veneam de la birou. Văd pe stradă un copil singur care plângea de ți se rupea inima. Eu milos cum sunt, i-am cumpărat o înghețată și l-am întrebat de ce plânge. Mi-a spus că s-a rătăcit și nu mai știe cum să ajungă acasă la părinții lui…” Și de aici începe aventura ta…

relatie

Soțul cu ochii cât cepele întreabă: Ce aventură? Despre ce vorbești?

Soția continuă: Măi blegule, eu mă refer să faci și tu o poveste ceva mai credibilă, mai spumoasă, dacă tot minți. Adică puteai să spui și tu că ai umblat cu copilul prin cinci cartiere, că ai întrebat din casă în casă cine  îl cunoaște și că abia târziu în noapte i-ai găsit casa.

Părinții plini de lacrimi, în semn de recunoștință, vor să te cinstească, te-au primit în casa lor și te-au servit cu o bere, două și așa mai departe. Asta înseamnă o minciună frumoasă și credibilă. Chiar dacă te-aș suspecta, m-aș emoționa și te-aș pupa. Ai crește în ochii mei. De ce nu ai și tu puțină imaginație?

Bărbatul frecându-se la frunte își privi soția cu băgare de seamă și spuse: Draga mea, un coleg m-a sfătuit să fac acest lucru dar parcă nu am avut curajul. El când vine târziu acasă îi bagă nevestei niște povești de cazi pe spate.

Știi ce i-a zis ultima oară? Că cică în drum spre casă l-au răpit extratereștrii, l-au dus într-o pădure și l-au interogat vreo patru ore. La sfârșit i-au luat salariul din buzunar și l-au amenințat că dacă spune cuiva ceva îl topesc cu laserul.

Ce părere ai de minciuna asta, ținând cont că el defapt pierduse toți banii după ce a jucat toată noaptea poker?

Soția îi spune râzând: E foarte bună și credibilă!

Bărbatul relaxându-se puțin adaugă: Tot el mi-a zis că pot să folosesc și eu minciuna asta, dar sincer mi-a fost jenă, parcă era prea gogonată. Chiar vrei să-ți mai zic una tot de-a lui?

Adică nu, lasă că pe asta ți-o zic săptămâna viitoare când avem programat un chef cu lăutari și două colege angajate noi, bune rău, plus grătar și toate cele. Când mă întorc pe la 4 dimineața, ți-o zic. E tare de tot. A mai fost folosită de vreo trei ori până acum și a avut succes. E tot ceva SF.

Soția simțind cum îi năvălește sângele în obraji: Păi stai așa și fă-mă să înțeleg, adică o să vii cu aceiași poveste expirată, spusă deja de trei ori în alte părți și o să mi-o zici ca și cum ți s-a întâmplat ție?

Soțul: Exact!

Soția: Of Dumnezeule! Stau și mă întreb, când o să gândești și tu cu capul ăla al tău, dragul meu? Când o să vii și tu acasă cu ceva original gândit de tine?

Conu Ticu/authenticmagazin.com

 

Continue Reading

Trending