Connect with us

CALEIDOSCOP

Misterioasa sabie Norimitsu Odachi mânuită de un războinic uriaș? Adevărul din spatele celei mai mari săbii japoneze realizate vreodată

Norimitsu-Odachi1

Faceți cunoștință cu cea mai mare sabie samurai creată vreodată. Este atât de mare încât este imposibil să nu îți pui întrebarea oare cine ar fi putut mânui această sabie gigantică.

Norimitsu Odachi este o sabie imensă din Japonia. Este atât de mare, încât se spune că aceasta ar fi fost mânuită de un războinic uriaș.

Potrivit specialiștilor Odachi ar fi fost făurită în secolul al XV-lea, iar dimensiunile sale sunt cu adevărat impresionante chiar și pentru zilele noastre.

Cu o lungime de 3,77 metri și cu o greutate de până la 14,5 kg, această impresionantă sabie este încă învăluită în mister.

Norimitsu Odachi este prezentată în toată splendoarea sa la Altarul Kibitsu din Prefectura Okayama complet restaurată. Uriașa sabie a captivat întreaga Japonie și vizitatorii străini de pretutindeni prin dimensiunea și măreția sa.

Istoria săbiilor Odachi 

samurai-odachi

Pictură pe lemn din epoca Edo care arată un ōdachi purtat pe spatele unui samurai

Japonezii sunt recunoscuți pentru tehnologia lor de fabricare a săbiilor. Multe tipuri de lame au fost produse de către maeștrii fierari din Japonia, dar, probabil, cea cu care cei mai mulți oameni sunt astăzi familiarizați este katana, datorită asocierii sale cu celebrul samurai.

Cu toate acestea, există și alte tipuri de săbii mai puțin cunoscute, care au fost produse de-a lungul secolelor în Japonia, una dintre ele fiind odachi.

Odachi (scris ca 大 太 刀 în kanji și tradus ca „Marea sabie / uriașă”), uneori denumit nodachi (scris în kanji ca 野 太 刀 și tradus ca „sabie de câmp”) este un tip de sabie japoneză cu lama lungă .

Lama odachi este curbată și are de obicei o lungime de aproximativ 90 – 100 cm. Unele odachi au fost înregistrate ca având lame cu lungimea de 2 metri.

Sabia Odachi a fost o armă folosită de unii samurai în secolul al XIV-lea, în special perioada Nanboku-chō. Afirmația este susținută de lucrări literare precum Heike Monogatari și Taiheiki.

Cum era de așteptat, ca armă de război, dimensiunea prea mare a sabiei odachi s-a dovedit a fi o adevărată problemă. Se crede că samuraii erau nevoiți să o care în spate sau cu mâna.

În perioada Muromachi, samuraii aveau uneori asistenți care îi ajutau să transporte sabia masivă până la locul luptei. Soldații pedeștri aveau mai multe șanse să poarte sabia în spate, spre deosebire de katana, care erau de obicei purtate la brâu.

Cu toate acestea, această armă a fost folosită o scurtă perioadă de timp, motivul principal fiind că nu a fost o armă foarte practică de folosit în lupte.

Totuși, odachi a continuat să fie folosit de războinici, iar utilizarea sa s-a oprit abia în 1615, în urma “Osaka Natsu no Jin” cunoscut și sub numele de Asediul Osaka, în timpul căruia Shogunatul Tokugawa a distrus clanul Toyotomi.

A fost mânuită Norimitsu Odachi de un războinic uriaș sau a avut doar scop ornamental?

Norimitsu-Odachi

Odachi

Deși câteva săbii odachi au avut și aplicații practice, cu toții suntem de acord că, dacă sabia ar fi avut cu adevărat un proprietar care a scos-o la luptă, acesta ar fi fost un războinic uriaș cu măsuri mitologice.

Dacă ignorăm mitologia și folclorul, singura explicație rezonabilă este aceea că Norimitsu odachi nu a fost altceva decât o sabie ceremonială creată de un meșter extrem de îndemânatic.

Persoana care se află în spatele forjării acestei arme impresionante, cu siguranță, a dorit să-și demonstreze abilitățile sau a fost creată pentru cineva care a dorit pur și simplu să-și etaleze averea, comandând o sabie uriașă, disproporționată.

Dacă ne este permisă puțină satiră față de ultima afirmație: Un fel de manelist japonez al zilelor acelea ce și-a dorit o sabie atât de mare încât să moară toți dușmanii… de ciudă! 🙂

Împarte acest articol cu prietenii tăi dacă ți-a plăcut. Iți mulțumim!

Ticu/authenticmagazin.com

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

CALEIDOSCOP

Sigiliul lui Solomon oferă puterea de a comanda spiritele și te protejează de rău

Sigiliului lui Solomon a fost gravat cu numele lui Dumnezeu și a fost dat regelui direct din cer

Sigiliul lui Solomon

Sigiliul lui Solomon (sau Inelul lui Solomon) este inelul magic atribuit regelui Solomon în tradiția islamică medievală, mai târziu și în Cabala evreiască și în ocultismul occidental.

A fost adesea înfățișat fie în formă de pentagramă, fie hexagramă. Acesta din urmă cunoscut și sub numele de Scutul lui David sau Steaua lui David în tradiția evreiască.

Acest inel magic i-a dat în mod diferit lui Solomon puterea de a comanda duhurile, atât cele bune, cât și demonii, și abilitatea de a vorbi cu animalele.

Datorită înțelepciunii proverbiale a lui Solomon, inelul său, sau presupusul său design, a fost perceput pe rând ca amuletă, talisman sau simbol magic în ocultismul și alchimia din epoca medievală și renascentistă.

Legenda Sigiliului lui Solomon a fost dezvoltată în primul rând de scriitorii arabi medievali, care au relatat că inelul a fost gravat cu numele lui Dumnezeu și a fost dat regelui direct din cer.

Inelul a fost realizat din alamă și fier, iar cele două părți au fost folosite pentru a sigila poruncile scrise spiritelor bune și, respectiv, rele. Într-o poveste, un demon, fie Asmodeus, fie Sakhr, a pus stăpânire pe inel și a condus în locul lui Solomon timp de patruzeci de zile.

Sigiliul lui Solomon
Sigiliul lui Solomon așa cum a apărut într-o carte de magie din secolul al XVII-lea, “The Lesser Key of Solomon

Într-o altă variantă a poveștii inelului lui Polycrates din Herodot, demonul a aruncat în cele din urmă inelul în mare, unde a fost înghițit de un pește, apoi prins de un pescar și servit lui Solomon.

În escatologia islamică (doctrină filosofică și teologică privind posibilitatea existenței individuale după moarte și destinul final al lumii), Fiara Pământului este echipată atât cu Toiagul lui Moise, cât și cu Sigiliul lui Solomon și îl folosește pe acesta din urmă pentru a înfiera nasul necredincioșilor.

Legenda datei de origine care înconjoară Sigiliul lui Solomon este dificil de stabilit. Se știe că o legendă a unui inel magic cu care posesorul ar putea comanda demonilor era deja curentă în secolul I (Josephus 8.2 povestind despre un Eleazar care a folosit un astfel de inel în prezența lui Vespasian), dar asocierea numelui de Solomon cu un astfel de inel este medieval. Tratatul Gittin din Mishnah are o poveste care îl implică pe Solomon, demonul Asmodeus și un inel cu numele divin gravat.

Designul sigiliului ca hexagramă (Semn format din două triunghiuri suprapuse, formând o stea cu șase colțuri, folosită în vechime de egipteni, perși ș.a. în magie) pare să provină dintr-o tradiție arabă medievală.

O formă simplă a Sigiliului (hexagramă). Credit: Securiger, SVG version Pitoutom

Numele de „pecetea lui Solomon” a fost dat hexagramei gravate pe fundul cănilor în tradiția arabă. În “O mie și una de nopți” (capitolul 20), Sindbad i-a prezentat lui Harun al-Rashid o astfel de cană, pe care era gravată „Masa lui Solomon”.

Hexagramele prezintă un rol important în literatura ezoterică evreiască din perioada medievală timpurie, iar unii autori au emis ipoteza că tradiția Sigiliului lui Solomon poate să depășească Islamul și să dateze din tradiția ezoterică rabinică timpurie sau din alchimia timpurie în iudaismul elenistic din Egiptul secolului al III-lea, dar nu există dovezi pozitive în acest sens, iar majoritatea savanților presupun că simbolul a intrat în tradiția Cabalistică a Spaniei medievale din literatura arabă.

Reprezentarea sigiliului ca pentagramă, în schimb, pare să apară în tradiția occidentală a magiei renascentiste (care a fost la rândul ei puternic influențată de ocultismul arab și medieval evreiesc). White Kennett (1660–1728) face referire la un „pandantiv al lui Solomon” cu puterea de a exorciza demonii.

Hexagrama sau „Steaua lui David”, care a devenit un simbol al iudaismului în perioada modernă și a fost așezată pe steagul Israelului în 1948, își are originile în reprezentările din secolul al XIV-lea ale Sigiliului lui Solomon.

În 1354, regele Boemiei Carol al IV-lea a prescris evreilor de la Praga un steag roșu atât cu scutul lui David, cât și sigiliul lui Solomon, în timp ce steagul roșu cu care evreii l-au întâlnit pe regele Matei Corvin al Ungariei în secolul al XV-lea arăta două pentagrame cu două stele aurii.

Heptameronul lui Peter de Abano (1496) face referire la „Pentacolul lui Solomon”, un hexagram desenat pe podea în care magul trebuie să stea pentru a invoca diverși demoni.

Ceea ce distinge un Sigiliu lui Solomon de Steaua lui David este că cele două triunghiuri sunt întrețesute dând aspectul unei figuri tridimensionale. Acest lucru a fost spus în Testamentul lui Solomon pentru a face demonii confuzi și amețiți, neputându-i face rău lui Solomon.

În 1874, în Etiopia, a fost înființată un „Ordin al sigiliului lui Solomon”, unde casa de guvernare a revendicat descendența de la Solomon.

Dacă ești o persoană superstițioasă află că în comerț se găsesc amulete și pandantive cu Sigiliul lui Solomon sub diferite versiuni ale acestuia. Nu-ți va oferi puterea de a comanda demonii sau de a vorbi cu animalele, în schimb poate îți va purta puțin noroc.

Împarte acest articol cu prietenii tăi dacă ți-a plăcut. Iți mulțumim!

Ticu/authenticmagazin.com

Continue Reading

CALEIDOSCOP

Cea mai rapidă Navă Spațială NASA: 690000 km/h sau 0.064% din viteza luminii

Nava spațială se va apropia la 3,83 milioane de mile (6,16 milioane de kilometri) de Soare

Parker Solar Probe

Nava spațială robotizată NASA, Parker Solar Probe (prescurtat PSP), a fost lansată în 2018, cu misiunea de a face observații ale coroanei exterioare a Soarelui.

Va fi cea mai apropiată abordare a Soarelui realizată de către un obiect creat de om, iar în 2024 se va deplasa, cu 690,000 km/h (430,000 mph), sau 0,064% din viteza luminii.

Lansată pe 12 august 2018, Parker Solar Probe va oferi noi date despre activitatea solară și va aduce contribuții critice la capacitatea noastră de a prognoza evenimente meteorologice spațiale majore care influențează viața pe Pământ.

Pentru a descoperi misterele coronei solare, dar și pentru a proteja o societate care depinde din ce în ce mai mult de tehnologie, de amenințările vremii spațiale, a fost lansată nava Parker Solar Probe să studieze Soarele de la cea mai mică distanță posibilă.

Parker Solar Probe urmărește trei obiective principale științifice:

  • Urmărește fluxul de energie care încălzește și accelerează corona solară și vântul solar.
  • Determină structura dinamica plasmei și a câmpurilor magnetice ale vântului solar.
  • Explorează mecanismele care accelerează și transportă particulele energetice.

Sonda Parker Solar devine cea mai rapidă navă spațială

parker solar probe1
Ilustrație: Parker Solar Probe se apropie de Soare. Credit: NASA/Johns Hopkins APL/Steve Gribben

Parker Solar Probe a depășit deja viteza de 153.454 mile pe oră – așa cum a fost calculată de echipa misiunii – făcându-l astfel cel mai rapid obiect în raport cu Soarele, realizat vreodată de oameni. Acest lucru a doborât recordul stabilit anterior de misiunea germano-americana Helios 2 în aprilie 1976.

Parker Solar Probe își va doborâ în mod repetat propriile recorduri, urmând ca în 2024 să atingă uimiroarea viteză maximă de aproximativ 430.000 de mile pe oră (690,000 km/h), asta însemnând 0,064% din viteza luminii.

Împarte acest articol cu prietenii tăi dacă ți-a plăcut. Iți mulțumim!

Ticu/authenticmagazin.com

Continue Reading

CALEIDOSCOP

Câtă apă este pe Lună și unde am putea-o găsi?

Satelitul NASA, CubeSat, va scana cu lumină laser cele mai întunecate cratere ale Lunii

cubesat

În timp ce astronauții vor explora Luna în timpul programului Artemis, este posibil să fie nevoie să utilizeze resursele care deja există pe suprafața lunară.

Luați ca exemplu apa. Deoarece este o resursă cu o greutate considerabilă și, prin urmare, costisitor de lansat de pe Pământ, viitorii exploratori ar putea fi nevoiți să caute gheață. Odată excavată, poate fi topită și purificată pentru a fi consumată și folosită chiar pentru rachete.

Dar câtă apă există pe Lună și unde am putea-o găsi?

Luna
Foto Ticu/authenticmagazin.com

Aici intervine “lanterna lunară” a NASA. Cu dimensiunea unei serviete, un mic satelit, cunoscut și sub denumirea de CubeSat, își propune să detecteze gheața de suprafață ce există în mod natural, se crede, pe fundul craterelor de pe Lună care nu au văzut niciodată lumina soarelui.

“Deși suntem încredințați, că există gheață în cele mai reci și întunecate cratere de pe Lună, măsurătorile anterioare au fost puțin ambigue”, a declarat Barbara Cohen, investigatorul principal al misiunii de la Centrul de zbor spațial al NASA, Goddard, din Greenbelt, Maryland.

“Științific, este în regulă, dar dacă intenționăm să trimitem astronauți acolo, să topim gheața și să o consumăm, dar mai întâi trebuie să fim siguri că există.”

Pe parcursul a două luni, mini satelitul va orbita deasupra Polului Sud al Lunii și își va îndrepta laserele în regiunile întunecate pentru a detecta gheața de suprafață.

Situate în apropierea Polilor de Nord și de Sud, aceste cratere întunecate sunt considerate a fi „capcane reci” care acumulează molecule înghețate, inclusiv de apă înghețată.

Este posibil ca moleculele să provină din materialul unei comete sau asteroid care au impactat suprafața lunară în trecut și din interacțiunile vântului solar cu solul lunar.

“Soarele se deplasează în jurul orizontului craterului, dar niciodată nu strălucește în crater”, a spus Cohen, a cărei echipă include oameni de știință de la Universitatea din California, Los Angeles, John Hopkins Laborator de fizică aplicată și Universitatea din Colorado.

“Deoarece aceste cratere sunt atât de reci, aceste molecule nu primesc niciodată suficientă energie pentru a scăpa, așa că rămân prinse și se acumulează acolo de miliarde de ani.”

Reflectometrul cu patru lasere al CubeSat va folosi lungimi de undă aproape infraroșii care sunt ușor absorbite de apă pentru a identifica acumulările de gheață pe suprafață.

În cazul în care laserele “lovesc” roca goală în timp ce scanează în regiunile întunecate permanent ale Polului Sud, lumina lor se va reflecta înapoi la nava spațială, semnalând lipsa ghieții.

Dar dacă lumina este în schimb absorbită, ar însemna că aceste cratere întunecate într-adevăr conțin gheață. Cu cât este mai mare absorbția, cu atât este mai răspândită gheața la suprafață.

În cadrul programului Artemis, astronauții și roboții vor explora mai mult din suprafața Lunii ca niciodată.

Împarte acest articol cu prietenii tăi dacă ți-a plăcut. Iți mulțumim!

Ticu/authenticmagazin.com

Continue Reading

Trending