Oamenii de stiinta s-au straduit mult timp sa explice de ce oasele de pește sunt atat de mici. Cel mai greu – Peştele Lună (Mola mola) – cântărește între 247 și 1000 de kg, dar pestii cartilaginoși cum ar fi rechinii-balena (Rhincodon typus) pot cantări pana la 19 tone. Acum, un nou studiu al unui gigant antic sugerează că această diferență modernă este doar un accident evolutiv.
Peștii cu scheletul osos, (Osteichthyes), care reprezintă aproximativ 95% din toate speciile de pești, ar putea fi constrânși de metabolismul lor, conform unui argument. Animalele mari trebuie în general să se descurce cu mai puțin oxigen per gram de țesut deoarece peștii osoși par să aibă cerințe metabolice mai mari decât rechinii. Acestora le-ar putea fi pur și simplu imposibil să crească mult mai mult decât cel mai mare pește osos existent – Peştele Lună .
Faceți cunoștință cu Leedsichthys problematicus.
Peștele dispărut – gândit să fie cel mai mare, înregistrat în urmă cu 165 de milioane de ani, în Europa și America de Sud. A crescut la cel puțin 16,5 metri în lungime și ar fi putut cântări 45 de tone, ceea ce înseamnă că era mai mare decât rechinul-balenă de astăzi.
Realizând faptul că biologii moderni au scos peștii preistorici din ecuația lor, oamenii de știință au decis să calculeze cerințele metabolice ale lui Leedsichthys problematicus. Ei au folosit date luate de la peștii vii osoși ca ghid și au descoperit nu numai că ar fi supraviețuit, ci și că au prosperat. Teoretic, peștele gigant ar fi putut să se deplaseze cu viteze de 17,8 kilometri pe oră, păstrându-și în același timp propriile țesuturi oxigenate, raportează luna aceasta revista Palaeontology. Pentru comparație, cei mai rapizi pesti vii probabil nu înoată mai repede de 30 de kilometri pe oră.
Este încă un mister de ce nu mai există astăzi peștele gigantic osos, dar din punct de vedere metabolic nu există niciun motiv pentru care acestea nu ar trebui să existe, concluzionează cercetătorii. Sursa: authenticmagazin.com