Connect with us

CALEIDOSCOP

O cameră de aur îngropată sub un munte din Japonia conține apă atât de pură încât poate dizolva metalul

Neutrino detector Super-Kamiokande

La 1.000 de metri adâncime sub Muntele Ikeno din Japonia, ascuns de privirile oamenilor, se află un loc desprins parcă din filmele Sci-Fi.

Super-Kamiokande sau “Super-K” cum mai este numit uneori este de fapt un detector de neutrino. Neutrinii sunt particule sub-atomice care călătoresc prin spațiu și trec prin materia solidă ca și cum nu ar exista.

Detectorul de neutrini Super-Kamiokande are dimensiunea unei clădiri de 15 etaje și este adânc îngropat sub un munte din Japonia. Detectorul este plin de apă ultra-pură, care are puterea de a scurge substanțele nutritive din păr și ,atenție, poate dizolva metalul!

Neutrinii, aceste particule sub-atomice invizibile trec prin noi tot timpul, iar studierea lor ne poate spune mai multe despre supernove și despre compoziția universului.

Studiul acestor particule ajută oamenii de știință să detecteze stelele care mor și astfel să învețe mai multe despre univers. Publicația Business Insider a vorbit cu trei oameni de știință despre modul în care funcționează camera gigantică de aur și despre pericolele efectuării unor astfel de experimente în interiorul acesteia.

Călătorie în lumea sub-atomică

Neutrinii sunt extrem de greu de detectat, atât de greu încât Neil deGrasse Tyson i-a numit „cea mai evazivă pradă din cosmos”. În videoclipul de mai jos, el explică de ce camera de detecție este îngropată atât de adânc în pământ, scopul principal fiind acela de a împiedica alte particule să intre.

„Materia nu reprezintă niciun obstacol pentru un neutrin”, spune el. „Un neutrino ar putea trece printr-o sută de ani-lumină de oțel fără să încetinească.”

De ce vor oamenii de știință să captureze aceste particule?

“O supernovă este o stea care face implozie și se transformă într-o gaură neagră, dacă acest eveniment are loc în galaxia noastră, Super-K este unul dintre puținele detectoare care pot vedea neutrinii din ea.”, a declarat pentru Business Insider dr. Yoshi Uchida de la Imperial College London.

La sfârșitul vieții sale, o stea înceape să se prăbușească în ea însăși transformându-se într-o supernovă. Înainte de acest moment ea împrăștie neutrini în spațiul cosmic.

Super-K acționează ca un fel de sistem de avertizare timpurie, spunându-ne când trebuie să ne uităm la aceste evenimente cosmice orbitoare.

Super-K nu prinde doar neutrinii care vin din spațiu

Situat în partea opusă a Japoniei în Tokai, un alt experiment numit T2K, trage un fascicul de neutrino 295 km prin Pământ și iese exact în detectorul Super-K, în partea de vest a țării.

Studierea modului în care neutrinii se schimbă (sau „oscilează”) pe măsură ce trec prin materie ne poate spune mai multe despre originile universului, de exemplu, relația dintre materie și anti-materie.

Cum prinde Super-K neutrinii

Îngropat la 1.000 de metri în subteran, Super-Kamiokande este la fel de mare ca o clădire cu 15 etaje și arată cam așa:

Top of Super-Kamiokande

Super-Kamiokande. Credit foto: Kamioka Observatory, ICRR (Institute for Cosmic Ray Research), The University of Tokyo

Rezervorul gigant este umplut cu 50.000 de tone de apă ultra-pură. Acest lucru se datorează faptului că atunci când călătoresc prin apă, neutrinii sunt mai rapizi decât lumina.

Deci, atunci când un neutrino călătorește prin apă, “va produce lumină în același mod în care avionul Concord obișnuia să producă boomuri sonice“, a spus dr. Uchida.

Dacă un avion zboară foarte repede, mai repede decât viteza sunetului, atunci va produce sunet puternic ca un tunet, o undă mare de șoc, un obiect mai lent nu. În același mod, o particulă care trece prin apă, dacă merge mai rapid decât viteza luminii în apă, poate produce și o undă de șoc a luminii.

Camera este căptușită cu 11.000 de becuri aurite. Acestea sunt detectoare de lumină incredibil de sensibile, numite tuburi multiplicatoare foto (PMT), care pot detecta aceste unde de șoc.

Dr. Wascko le descrie ca fiind „inversul unui bec”. Pur și simplu, pot detecta chiar și minuscule cantități de lumină pe care le transformă într-un curent electric, ce poate fi mai apoi observat.

Terifianta Apa Pură

Pentru ca lumina din aceste unde de șoc să ajungă la senzori, apa trebuie să fie mai curată decât vă puteți imagina. Super-K o filtrează și re-purifică în mod constant și o tratează cu lumină UV pentru a ucide orice bacterie. Acest fapt o face însă destul de înfiorătore.

Apa ultra-pură dizolvă pur și simplu lucrurile în ea”, a spus dr. Uchida. “Apa pură este foarte, foarte periculoasă. Are caracteristicile unui acid și ale unui alcalin.

Dacă te-ai înmuia în această apă Super-K ultra-pură, ai avea parte de o exfoliere a pielii, indiferent dacă vrei sau nu”, a spus dr. Wascko.

Când Super-K are nevoie de întreținere, cercetătorii trebuie să meargă protejați în întregime de costume speciale în bărci din cauciuc pentru a repara și înlocui senzorii.

Super-K

Nivelul apei este scăzut treptat, astfel încât cercetătorii pot ajunge pe rând la fiecare PMT. Credit foto: Kamioka Observatory, ICRR (Institute for Cosmic Ray Research),The University of Tokyo

Pe când realizau lucrări de întreținere, cercetătorii aveau să descopere ceva și mai înfiorător. 3 centimetri din părul unuia dintre cercetători s-a scufundat în apă pe perioada lucrărilor.

La acel moment nu a dat importanță acestui fapt, dar când s-a trezit la 3 dimineața a doua zi dimineață, a avut o realizare îngrozitoare.

M-am trezit la ora 3 dimineața cu cele mai mari mâncărimi de scalp pe care l-am avut vreodată în toată viața“, a spus el. “Mai rău decât varicela la copii. Era atât de supărător încât nu puteam să dorm.

Și-a dat seama că apa i-a scurs părțile nutritive ale părului prin vârfuri și că această deficiență de nutrienți a ajuns până la pielea capului. A mers imediat la duș și a petrecut acolo o jumătate de oră condiționându-și energic părul.

În 2026 va începe construcția unui alt detector de neutrini. Experimentul Hyper-Kamiokande va fi de 20 de ori mai mare ca volum decât Super-Kamiokande și va fi echipat cu 99000 de detectoare de lumină față de 11000 cât are Super-K în prezent.

Dacă ai considerat ca fiind interesant acest articol împarte-l cu prietenii tăi!

Conu Ticu/authenticmagazin.com

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

CALEIDOSCOP

Sfârșitul conspirației aterizării pe Lună. NASA a publicat un videoclip 4K cu suprafața lunii

În imagini apare si locația de aterizare a misiunii Apollo 17 din 1972. Se pot observa Lander-ul si Rover-ul, ambele abandonate de astronautii americani pe suprafata Lunii

Luna

NASA a făcut de curând public un tur virtual în format 4K cu suprafața Lunii (vezi video la finalul articolului), ce va permite publicului larg să arunce o privire detaliată asupra satelitului planetei noastre.

În toamna anului 2011, misiunea Lunar Reconnaissance Orbiter (LRO) a lansat turul original al lunii, o animație de cinci minute care ducea spectatorul într-un tur virtual al celui mai apropiat vecin al nostru din spațiu.

Șase ani mai târziu, turul a fost recreat la rezoluție 4K, folosind aceeași cale a camerei și extrăgând din seria extinsă de date colectată de LRO în anii în care a intervenit.

Turul vizitează o serie de site-uri interesante special alese pentru a ilustra o varietate de caracteristici ale terenului lunar. Unele site-uri sunt apropiate și deci sunt familiare atât pentru observatorii profesioniști, cât și pentru cei amatori de pe Pământ, în timp ce altele pot fi văzute clar doar din spațiu.

Unul dintre cele mai incredibile locuri pe care le puteți admira este craterul Tycho. Originile sale datează de mai bine de o sută de milioane de ani în urmă, iar în mijloc se află un bolovan cu o lățime de 100 de metri, care încă reprezintă un puzzle pentru majoritatea experților de astăzi.

Craterul Tycho
Vârful Craterului Tycho și enigmaticul bolovan

În timp ce unele site-uri lunare sunt mari și foarte vechi (Orientale, Polul Sud-Aitken), altele sunt mai mici și mai tinere (Tycho, Aristarh).

Zonele cu umbră constantă de lângă poli sunt greu de fotografiat, dar mai ușor de măsurat cu altimetria, în timp ce mai multe dintre locurile de aterizare ale misiunilor Apollo, toate relativ aproape de ecuator, au fost mărite la rezoluții de până la 25 de centimetri (10 inci) per pixel.

Noul tur evidențiază compoziția minerală a platoului Aristarh, dovezi pentru existența apei înghețate de suprafață în anumite locuri din apropierea polului sud și cartografierea gravitației în interiorul și în jurul bazinului Orientale.

Adepții teoriei conspirației, sunt de părere că acest video-tur este doar o încercare sau o strategie din partea NASA de a ne abate atenția de la zvonurile care spun că aterizarea pe Lună din 1972 defapt nu a avut loc niciodată.

Vă invităm așadar să urmăriți videoclipul următor pentru mai multe informații și nu uitați să împărtășiți părerile dumneavoastră cu noi.

Împarte acest articol cu prietenii tăi dacă ți-a plăcut. Iți mulțumim!

Ticu/authenticmagazin.com

Continue Reading

CALEIDOSCOP

China a făcut o “stea artificială” care atinge 100 de milioane de grade Celsius

explozii solare

Imaginați-vă dacă într-o zi am putea înlocui energia obținută cu ajutorul combustibililor fosili cu cea din propriile noastre stele. Și nu, aici nu vorbim de energie solară.

China a construit un reactor de fuziune nucleară care poate atinge temperaturi de 100 de milioane de grade Celsius, adică de șase ori mai fierbinte decât soarele nostru.

Reactorul se numește Tokamak Experimental Advanced Superconducting (EAST). În ultima sa fază de testare, pe 12 noiembrie 2018, fuziunea nucleară a fost susținută timp de aproximativ 10 secunde și a atins temperatura infernală de 100 de milioane de grade Celsius.

Tokamak Experimental Advanced Superconducting (EAST), denumire internă HT-7U, este un reactor experimental construit în Hefei, China de Est, iar acum poate atinge o temperatură de șase ori mai mare decât soarele.

Deși a fost o adevărată reușită pentru reactorul chinezesc EAST, acesta este încă departe de a genera energie nelimitată pentru oamenii de pe Pământ.

EAST este în fapt un reactor minuscul. Măsurând doar câțiva metri, nu este menit să rivalizeze cu o centrală în toată regula. Este doar un experiment.

Menirea sa este să ne ajute să proiectăm o tehnologie de fuziune nucleară eficientă și stabilă, care ar putea, într-o bună zi, să alimenteze orașe întregi.

Ce este fuziunea nucleară

Fuziunea nucleară ar putea fi viitorul energiei, înlocuind combustibilii fosili cu propriile noastre stele artificiale.

Fuziunea nucleară este procesul prin care două nuclee atomice reacționează pentru a forma un nou nucleu, mai greu (cu masă mai ridicată) decât nucleele inițiale.

Această condiție presupune temperaturi extrem de ridicate dacă reacția are loc într-o plasmă, sau accelerarea nucleelor în acceleratoare de particule.

Fuziunea nucleară este sursa principală de energie în stelele active. Aceasta se poate clasifica după condițiile de desfășurare în fuziune termonucleară și fuziune la rece.

Fuziunea termonucleară ar putea deveni o sursă de energie practic nelimitată (și ecologică) atunci când reactorii de fuziune vor deveni viabili din punct de vedere tehnologic și economic. A nu se confunda însă cu fisiunea nucleară.

Tokamak Experimental Advanced Superconducting (EAST), din Hefei, provincia Anhui, China de Est, supranumit soare artificial, 16 august 2018. [Foto / VCG]

Merită efortul?

Ei bine, reactoarele de fuziune nucleară nu ar produce practic niciun fel de deșeuri radioactive în comparație cu tipul de reacție pe care îl avem în centralele nucleare de fisiune din ziua de azi.

Mai mult de atât, reactoarele de fuziune pot funcționa cu apă de mare, o resursă regenerabilă și durabilă.

Împarte acest articol cu prietenii tăi dacă ți-a plăcut. Iți mulțumim!

Ticu/authenticmagazin.com

Continue Reading

CALEIDOSCOP

Omul care nu a dorit ca Everestul să-i poarte numele

Nu a avut nicio legătură directă cu muntele care îi poartă numele, pe care de altfel nu l-a văzut niciodată

Everest

Cel mai înalt munte de pe Pământ, muntele Everest, poartă acest nume, denumit după nimeni altul decât geodezul și geograful britanic, colonelul Sir George Everest.

Este un omagiu adus omului care, de mai bine de douăzeci și cinci de ani, în ciuda numeroaselor greutăți pe care le-a întâmpinat, a prevalat în cercetarea celor mai lungi măsurători geodezice realizate la acea vreme.

În epoca de aur a explorărilor era obișnuit ca exploratorii să își lase propriile nume în unele dintre locurile pe care le-au vizitat, însă acesta nu este unul dintre aceste cazuri.

De fapt, George Everest (4 iulie 1790 – 1 decembrie 1866) nu a ajuns niciodată să vadă cu proprii ochi muntele care îi va purta numele.

George Everest. Sursa: Wikimedia

Născut într-o familie înstărită în districtul Greenwich din Londra, Everest a primit o educație militară. La vârsta de doar 16 ani s-a alăturat companiei East India și astfel a ajuns în India.

Se știe foarte puțin despre primii săi ani petrecuți în India, dar aparent a avut un talent deosebit pentru matematică și astronomie.

Munca lui Everest a intrat în atenția colonelului William Lambton, liderul Great Trigonometrical Survey (GTS), care îl și numește ca asistent principal. S-a alăturat lui Lambton la Hyderabad în 1818, unde se afla în procesul de supraveghere a unui arc meridional la nord de Cape Commorin.

Great Trigonometrical Survey (GTS) a fost un proiect ambițios care avea ca scop măsurarea întregului subcontinent indian cu precizie științifică.

George Everest a fost responsabil pentru o mare parte a lucrărilor de teren, implicate în proiect, dar din păcate în 1820 a contractat malaria, necesitând o bună perioadă de recuperare petrecută la Capul Bunei Speranțe.

Everest s-a întors în India în 1821. După moartea colonelului Lambton în 1823, Everest a fost numit superintendent al proiectului GTS, iar în anii ce au urmat a dus mai departe munca predecesorului său continuând măsurarea unui arc de meridian din vârful sudic al peninsulei până în Nepal, de-a lungul a aproximativ 2.400 de kilometri.

Everest suferea, totuși, de o sănătate precară, iar efectele febrei și reumatismului l-au lăsat pe jumătate paralizat. A plecat în Anglia în 1825, unde a petrecut următorii cinci ani recuperându-se. În martie 1827 Everest a fost ales ca Fellow of Royal Society .

În iunie 1830, Everest s-a reîntors în India pentru a-și continua activitatea la GTS și a fost numit simultan inspector general al Indiei. Arcul de la Cape Commorin până la granița de nord a Indiei Britanice a fost finalizat definitiv în 1841, sub supravegherea lui Andrew Scott Waugh.

În 1848, a fost premiat de către Royal Astronomical Society. În timpul prezentării, Sir John Herschel a spus: „Marele arc Meridian al Indiei este un trofeu de care orice națiune sau orice guvern al lumii ar avea motive să fie mândri și va fi unul dintre cele mai durabile monumente ale puterii lor și o vedere luminată pentru progresul cunoașterii umane. “

Denumirea Muntelui Everest

George Everest nu a avut nicio legătură directă cu muntele care îi poartă numele, pe care de altfel nu l-a văzut niciodată.

El a fost, totuși, responsabil pentru angajarea lui Andrew Scott Waugh, succesorul lui Everest în calitate de Inspector General în India, care, alături de Radhanath Sikdar a făcut primele observații formale ale muntelui, și i-a calculat înălțimea.

Andrew Scott Waugh fost elev al lui Everest care i-a completat măsurătorile și a propus ca cel mai înalt munte din lume să fie poarte numele predecesorului său. Sursa: Wikimedia

Muntele Everest a fost denumit inițial drept Vârful „B” și mai târziu a căpătat numele de Vârful XV.

În martie 1856, Waugh a adresat o scrisoare către Royal Geographic Society pentru a anunța că muntele, în urma măsurătorilor, este dovedit ca fiind cel mai înalt din lume și a propus ca acesta să fie numit „după ilustrul meu predecesor”, întrucât nu „s-a descoperit niciun nume local pe care să-l folosim”.

De fapt, existau mai multe nume autohtone printre localnicii nepalezi și tibetani, dar acele zone erau închise britanicilor la acea vreme, iar oamenii care locuiau mai departe la sud de Himalaya nu aveau un nume specific pentru vârf.

În deceniul de după 1856, propunerea lui Waugh a fost dezbătută pe larg de Royal Geographic Society și de alte organisme similare.

Ideea s-a lovit însă de o rezistență neașteptată: Everest însuși s-a opus ca numele său să fie folosit, întrucât nativilor indieni le era dificil să-l pronunțe și nu putea fi scris în limba hindi.

Cu toate acestea, în 1865, Royal Geographic Society a acceptat oficial denumirea de „Muntele Everest” ca nume pentru cel mai înalt munte din lume.

Unii savanți ai Indiei au propus de asemenea nume autohtone despre care credeau ei că sunt adecvate, precum „Deva-dhunga”, a lui Brian Houghton Hodgson și „Gaurisankar” al lui Hermann Schlagintweit.

Împarte acest articol cu prietenii tăi dacă ți-a plăcut. Iți mulțumim!

Ticu/authenticmagazin.com

Continue Reading

Abonare la blog via email

Introdu adresa de email pentru a te abona la acest blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 67 de abonați

Statistici blog

  • 2.203.785 vizite

Trending