Connect with us

CALEIDOSCOP

Adevărata cetate a lui Vlad Țepeș – Cetatea Poienari!

cetatea poienari

Pe vârful Muntelui Cetăţuia, într-un cadru natural fortificat, la o distanţă de 25 km faţă de municipiul Curtea de Argeş, se înalţă Cetatea Poenari, nominalizată astfel, cu precădere, atât de izvoarele vremii, cât şi în istoriografia de specialitate, după satul din apropiere, aflat la circa 6 km depărtare.

Deşi cetatea este amplasată la numai doi kilometri de satul Căpăţâneni, ea a primit numele de Poienari, de la satul puţin mai îndepărtat, însă, foarte probabil, mai vechi, pe care l-a şi stăpânit, după cum se arată într-un hrisov dat hareşenilor (arefenilor) de Mircea Ciobanul la 8 aprilie 1546. Cu acest nume o întâlnim în izvoarele documentare din veacurile XV-XVI, dar şi în cronicile din secolele XVII-XVIII.

De-a lungul vremii, fortificaţia din Cheile Argeşului a mai fost consemnată şi sub denumirile de „Cetatea lui Ţepeş Vodă” sau „Cetatea lui Negru Vodă”. Cea dintâi denumire îşi are desigur originea în tradiţia istorică a cărei primă menţiune scrisă se regăseşte în Letopiseţul cantacuzinesc, unde se precizează: „Vlad vodă Ţepeş. Acesta au făcut cetatea de la Poenari şi au făcut sfânta mănăstire ot Sneagov. Mai făcut-au un lucru cu orăşanii den Târgovişte, pentru o vină mare ce au fost făcut unui frate al Vladului vodă.

Când au fost în ziua Paştilor, fiind toţi orăşanii la ospeţe, iar cei tineri la hore, aşa fără veste pre toţi i-au cuprins. Deci câţi au fost oameni mari, bătrâni, pre toţi i-au înţepat de au ocolit cu ei tot târgul, iar câţi au fost tineri cu nevestele lor şi cu fete mari, aşa cum au fost împodobiţi în ziua Paştilor, pre toţi i-au dus la Poenari de au tot lucrat la cetate, până s-au spart toate hainele dupre ei şi au rămas toţi dezvăscuţi în pieile goale”. O variantă asemănătoare este redată şi de către cronicarul Radu Popescu.

Treptat, numele de „Cetatea Poienari” a ajuns să fie parţial uitat, ruinele fortificaţiei ajungând a fi cunoscute în secolele XIX-XX drept „Cetatea lui Ţepeş Vodă”, ori „cetatea lui Negru Vodă”.
În cea dintâi variantă este întâlnit în însemnările mitropolitului Neofit Cretanul din anul 1747: „şi iaste o cetăţuie a lui Vlad vodă Ţepeş, care iaste făcută depărcior de sat, mai sus, supt poalele munţilor. Şi de la cetăţuia în jos o râpă foarte mare, unde acolea curge apa Argeşului.

Şi este cetatea făcută pe moşia Vierăş (a mănăstirii Vieroş – n.n.), la satul ce s-au chemat Cheia (= Cheeni, sat dispărut, situat lângă Căpăţâneni Pământeni, com. Arefu), între doi munţi, şi curge apa printre munţi. Zic oamenii, că această cetate s-au făcut cu târgoviştenii şi zic că la zidirea cetăţii au fost un Manole vătaf şi surpându-se zidul, şi-ar fi zidit muerea lui în zid, ca să stea în zid (ecou al legendei Meşterului Manole – n.n.). Şi în zilele acestui domn Vlad vodă au fost venit tătarii cu turcii şi au bătut cetatea cu tunuri dintr-alt munte despre răsărit unde păzesc plăiaşii, ce se chiamă Posadă. Şi după ce au bătut cetatea pe nimeni n-au găsit într-însa, că domnul şi-au fost potcovit caii îndărăt şi au fugit pre alt plai în Ţara Ungurească”.

cetatea poienari1

Potrivit muzeul-judetean-arges.ro, cea de-a doua denumire apare la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în opera unor călători străini, precum Bauer şi Fr. J. Sulzer. Cel dintâi nota: „Cetatea Negrului Vodă, citadelă înălţată pe culmile munţilor”. Ceva mai târziu, într-unul din răspunsurile la Chestionarul arheologic al lui Al. Odobescu, apar ambele denumiri. Din cauza faptului că cetatea a avut de-a lungul timpului mai multe denumiri, s-au creat unele confuzii, atât asupra originii lor, cât şi în ce priveşte localizarea fortăreţei propriu-zise, identificată de unii cu ruinele din piatră şi cărămidă, vizibile încă în anul 1871, pe locul bisericii din Poienari, pe care tradiţia populară le considera ca aparţinând unei biserici şi case ale lui Vlad Ţepeş.

Ridicată foarte probabil de primii Basarabi, cetatea a avut, de-a lungul timpului, o utilizare complexă, servind ca loc de adăpostire a domnilor, a vistieriei ţării, dar şi de temniţă pentru boierii vinovaţi de „hiclenie”.

Unul dintre boierii întemniţaţi aici, a fost Milea, care încercase să uzurpeze scaunul lui Vlad Călugărul. Cazul său este cunoscut dintr-un document ulterior, dat de Petru cel Tânăr la 5 aprilie 1567. Pentru a-l elibera, tatăl său, Voico al Tatului, a dăruit mănăstirii Nucet, ctitoria pârcălabului Gherghina, comandantul cetăţii, jumătate din Topoloveni. Primul pârcălab al Cetăţii Poienari, menţionat în documente, a fost Ratea (iulie 1481), apoi Gherghina – cel mai important personaj istoric cunoscut, care s-a aflat în fruntea fortăreţei, fratele doamnei Rada a lui Vlad Călugărul şi vlastelin al lui Radu cel Mare – între 15 decembrie 1501 şi decembrie 1507 şi Danciu, menţionat la 4 mai 1510.

Prezenţa aici a unui dregător de talia lui Gherghina, rudă domnească, demonstrează însemnătatea ce se acorda cetăţii, prin atribuţiile şi rolul important pe care îl avea pârcălabul pus în fruntea ei. Aproximativ din aceeaşi perioadă este cunoscută şi o menţiune a cetăţii Poienari într-un izvor extern, Geografia (1509) lui Sebastian Compagni din Ferarra, unde, între localităţile cele mai însemnate ale Ţării Româneşti, este amintită şi cetatea Poienari, ridicată pe o stâncă ascuţită, unde se păstrează banii principelui ţării.

Foarte probabil, undeva în a doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost părăsită şi poate distrusă, împărtăşind astfel soarta cetăţilor ţărilor române după accentuarea dominaţiei otomane.

Nucleul cetăţii a fost reprezentat de un turn pe plan pătrat cu laturile având în exterior 8,15-8,50 m, iar în interior 4,30-4,60 m – datat de către Gheorghe I. Cantacuzino, coordonatorul cercetărilor arheologice desfăşurate sporadic aici în perioada 1968-1970 – în prima jumătate a secolului al XIV-lea, contemporan întemeietorului Ţării Româneşti, Basarab I (1324-1351/1352), alţi autori (Maria Ciobanu, Nicolae Moisescu, Radu Ştefan Ciobanu) avansând ipoteza unei vechimi mai mari a acestei structuri.

Amplasat direct pe stâncă, executat din piatră brută legată cu mortar, structurat pe trei niveluri (după Gh. I. Cantacuzino, pe patru niveluri după M. Ciobanu, N. Moisescu şi R. Şt. Ciobanu), despărţite prin planşee de lemn, turnul era acoperit cu şindrilă.

Ulterior, cel mai târziu în secolul al XV-lea – fază atribuită lui Vlad Ţepeş (1448, 1456-1462, 1476) fiu al lui Vlad Dracul şi nepot al lui Mircea cel Bătrân – cetatea a fost extinsă cu o curtină lungă de aproape 60 de m şi lată, în prezent, de 10-15 m, care înconjoară turnul iniţial, devenit donjon, flancată de trei turnuri semicirculare, adosate laturii sudice. Această etapă de extindere a edificiului, a fost consemnată şi de către cronicarul Radu Popescu, potrivit căruia, spre a-i pedepsi pe târgovişteni „că făcuse unui frate al Vladului Vodă un necaz”, domnul „au trimis slujători şi în zioa dă Paşte lovindu-i, au prins şi pe bărbaţi şi pă mueri şi feciorii şi featele, împodobiţi fiind, i-au dus la cetatea Poenarii de au lucrat până li s-au spart hainele”.

Tehnica de edificare a zidurilor, de tradiţie bizantină, a constat din ridicarea feţelor din piatră, urmată de umplerea spaţiului interior cu emplecton, consolidat apoi cu un grătar din bârne de lemn, dispuse longitudinal şi transversal.

Exceptând cele două faze principale de construcţie, cetatea a suferit, evident, reparaţii sau transformări de mică importanţă, unele modificări la deschiderea turnurilor, sau adăugarea unor mici ziduri interioare în partea mediană, fiind efectuate, probabil, în prima parte a secolului al XVI-lea.

Lipsa materialelor mai târzii decât a doua jumătate a secolului al XVI-lea, confirmă indicaţiile documentare asupra încetării folosirii sale în a doua jumătate a acelui veac.

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

CALEIDOSCOP

Sfârșitul conspirației aterizării pe Lună. NASA a publicat un videoclip 4K cu suprafața lunii

În imagini apare si locația de aterizare a misiunii Apollo 17 din 1972. Se pot observa Lander-ul si Rover-ul, ambele abandonate de astronautii americani pe suprafata Lunii

Luna

NASA a făcut de curând public un tur virtual în format 4K cu suprafața Lunii (vezi video la finalul articolului), ce va permite publicului larg să arunce o privire detaliată asupra satelitului planetei noastre.

În toamna anului 2011, misiunea Lunar Reconnaissance Orbiter (LRO) a lansat turul original al lunii, o animație de cinci minute care ducea spectatorul într-un tur virtual al celui mai apropiat vecin al nostru din spațiu.

Șase ani mai târziu, turul a fost recreat la rezoluție 4K, folosind aceeași cale a camerei și extrăgând din seria extinsă de date colectată de LRO în anii în care a intervenit.

Turul vizitează o serie de site-uri interesante special alese pentru a ilustra o varietate de caracteristici ale terenului lunar. Unele site-uri sunt apropiate și deci sunt familiare atât pentru observatorii profesioniști, cât și pentru cei amatori de pe Pământ, în timp ce altele pot fi văzute clar doar din spațiu.

Unul dintre cele mai incredibile locuri pe care le puteți admira este craterul Tycho. Originile sale datează de mai bine de o sută de milioane de ani în urmă, iar în mijloc se află un bolovan cu o lățime de 100 de metri, care încă reprezintă un puzzle pentru majoritatea experților de astăzi.

Craterul Tycho
Vârful Craterului Tycho și enigmaticul bolovan

În timp ce unele site-uri lunare sunt mari și foarte vechi (Orientale, Polul Sud-Aitken), altele sunt mai mici și mai tinere (Tycho, Aristarh).

Zonele cu umbră constantă de lângă poli sunt greu de fotografiat, dar mai ușor de măsurat cu altimetria, în timp ce mai multe dintre locurile de aterizare ale misiunilor Apollo, toate relativ aproape de ecuator, au fost mărite la rezoluții de până la 25 de centimetri (10 inci) per pixel.

Noul tur evidențiază compoziția minerală a platoului Aristarh, dovezi pentru existența apei înghețate de suprafață în anumite locuri din apropierea polului sud și cartografierea gravitației în interiorul și în jurul bazinului Orientale.

Adepții teoriei conspirației, sunt de părere că acest video-tur este doar o încercare sau o strategie din partea NASA de a ne abate atenția de la zvonurile care spun că aterizarea pe Lună din 1972 defapt nu a avut loc niciodată.

Vă invităm așadar să urmăriți videoclipul următor pentru mai multe informații și nu uitați să împărtășiți părerile dumneavoastră cu noi.

Împarte acest articol cu prietenii tăi dacă ți-a plăcut. Iți mulțumim!

Ticu/authenticmagazin.com

Continue Reading

CALEIDOSCOP

China a făcut o “stea artificială” care atinge 100 de milioane de grade Celsius

explozii solare

Imaginați-vă dacă într-o zi am putea înlocui energia obținută cu ajutorul combustibililor fosili cu cea din propriile noastre stele. Și nu, aici nu vorbim de energie solară.

China a construit un reactor de fuziune nucleară care poate atinge temperaturi de 100 de milioane de grade Celsius, adică de șase ori mai fierbinte decât soarele nostru.

Reactorul se numește Tokamak Experimental Advanced Superconducting (EAST). În ultima sa fază de testare, pe 12 noiembrie 2018, fuziunea nucleară a fost susținută timp de aproximativ 10 secunde și a atins temperatura infernală de 100 de milioane de grade Celsius.

Tokamak Experimental Advanced Superconducting (EAST), denumire internă HT-7U, este un reactor experimental construit în Hefei, China de Est, iar acum poate atinge o temperatură de șase ori mai mare decât soarele.

Deși a fost o adevărată reușită pentru reactorul chinezesc EAST, acesta este încă departe de a genera energie nelimitată pentru oamenii de pe Pământ.

EAST este în fapt un reactor minuscul. Măsurând doar câțiva metri, nu este menit să rivalizeze cu o centrală în toată regula. Este doar un experiment.

Menirea sa este să ne ajute să proiectăm o tehnologie de fuziune nucleară eficientă și stabilă, care ar putea, într-o bună zi, să alimenteze orașe întregi.

Ce este fuziunea nucleară

Fuziunea nucleară ar putea fi viitorul energiei, înlocuind combustibilii fosili cu propriile noastre stele artificiale.

Fuziunea nucleară este procesul prin care două nuclee atomice reacționează pentru a forma un nou nucleu, mai greu (cu masă mai ridicată) decât nucleele inițiale.

Această condiție presupune temperaturi extrem de ridicate dacă reacția are loc într-o plasmă, sau accelerarea nucleelor în acceleratoare de particule.

Fuziunea nucleară este sursa principală de energie în stelele active. Aceasta se poate clasifica după condițiile de desfășurare în fuziune termonucleară și fuziune la rece.

Fuziunea termonucleară ar putea deveni o sursă de energie practic nelimitată (și ecologică) atunci când reactorii de fuziune vor deveni viabili din punct de vedere tehnologic și economic. A nu se confunda însă cu fisiunea nucleară.

Tokamak Experimental Advanced Superconducting (EAST), din Hefei, provincia Anhui, China de Est, supranumit soare artificial, 16 august 2018. [Foto / VCG]

Merită efortul?

Ei bine, reactoarele de fuziune nucleară nu ar produce practic niciun fel de deșeuri radioactive în comparație cu tipul de reacție pe care îl avem în centralele nucleare de fisiune din ziua de azi.

Mai mult de atât, reactoarele de fuziune pot funcționa cu apă de mare, o resursă regenerabilă și durabilă.

Împarte acest articol cu prietenii tăi dacă ți-a plăcut. Iți mulțumim!

Ticu/authenticmagazin.com

Continue Reading

CALEIDOSCOP

Omul care nu a dorit ca Everestul să-i poarte numele

Nu a avut nicio legătură directă cu muntele care îi poartă numele, pe care de altfel nu l-a văzut niciodată

Everest

Cel mai înalt munte de pe Pământ, muntele Everest, poartă acest nume, denumit după nimeni altul decât geodezul și geograful britanic, colonelul Sir George Everest.

Este un omagiu adus omului care, de mai bine de douăzeci și cinci de ani, în ciuda numeroaselor greutăți pe care le-a întâmpinat, a prevalat în cercetarea celor mai lungi măsurători geodezice realizate la acea vreme.

În epoca de aur a explorărilor era obișnuit ca exploratorii să își lase propriile nume în unele dintre locurile pe care le-au vizitat, însă acesta nu este unul dintre aceste cazuri.

De fapt, George Everest (4 iulie 1790 – 1 decembrie 1866) nu a ajuns niciodată să vadă cu proprii ochi muntele care îi va purta numele.

George Everest. Sursa: Wikimedia

Născut într-o familie înstărită în districtul Greenwich din Londra, Everest a primit o educație militară. La vârsta de doar 16 ani s-a alăturat companiei East India și astfel a ajuns în India.

Se știe foarte puțin despre primii săi ani petrecuți în India, dar aparent a avut un talent deosebit pentru matematică și astronomie.

Munca lui Everest a intrat în atenția colonelului William Lambton, liderul Great Trigonometrical Survey (GTS), care îl și numește ca asistent principal. S-a alăturat lui Lambton la Hyderabad în 1818, unde se afla în procesul de supraveghere a unui arc meridional la nord de Cape Commorin.

Great Trigonometrical Survey (GTS) a fost un proiect ambițios care avea ca scop măsurarea întregului subcontinent indian cu precizie științifică.

George Everest a fost responsabil pentru o mare parte a lucrărilor de teren, implicate în proiect, dar din păcate în 1820 a contractat malaria, necesitând o bună perioadă de recuperare petrecută la Capul Bunei Speranțe.

Everest s-a întors în India în 1821. După moartea colonelului Lambton în 1823, Everest a fost numit superintendent al proiectului GTS, iar în anii ce au urmat a dus mai departe munca predecesorului său continuând măsurarea unui arc de meridian din vârful sudic al peninsulei până în Nepal, de-a lungul a aproximativ 2.400 de kilometri.

Everest suferea, totuși, de o sănătate precară, iar efectele febrei și reumatismului l-au lăsat pe jumătate paralizat. A plecat în Anglia în 1825, unde a petrecut următorii cinci ani recuperându-se. În martie 1827 Everest a fost ales ca Fellow of Royal Society .

În iunie 1830, Everest s-a reîntors în India pentru a-și continua activitatea la GTS și a fost numit simultan inspector general al Indiei. Arcul de la Cape Commorin până la granița de nord a Indiei Britanice a fost finalizat definitiv în 1841, sub supravegherea lui Andrew Scott Waugh.

În 1848, a fost premiat de către Royal Astronomical Society. În timpul prezentării, Sir John Herschel a spus: „Marele arc Meridian al Indiei este un trofeu de care orice națiune sau orice guvern al lumii ar avea motive să fie mândri și va fi unul dintre cele mai durabile monumente ale puterii lor și o vedere luminată pentru progresul cunoașterii umane. “

Denumirea Muntelui Everest

George Everest nu a avut nicio legătură directă cu muntele care îi poartă numele, pe care de altfel nu l-a văzut niciodată.

El a fost, totuși, responsabil pentru angajarea lui Andrew Scott Waugh, succesorul lui Everest în calitate de Inspector General în India, care, alături de Radhanath Sikdar a făcut primele observații formale ale muntelui, și i-a calculat înălțimea.

Andrew Scott Waugh fost elev al lui Everest care i-a completat măsurătorile și a propus ca cel mai înalt munte din lume să fie poarte numele predecesorului său. Sursa: Wikimedia

Muntele Everest a fost denumit inițial drept Vârful „B” și mai târziu a căpătat numele de Vârful XV.

În martie 1856, Waugh a adresat o scrisoare către Royal Geographic Society pentru a anunța că muntele, în urma măsurătorilor, este dovedit ca fiind cel mai înalt din lume și a propus ca acesta să fie numit „după ilustrul meu predecesor”, întrucât nu „s-a descoperit niciun nume local pe care să-l folosim”.

De fapt, existau mai multe nume autohtone printre localnicii nepalezi și tibetani, dar acele zone erau închise britanicilor la acea vreme, iar oamenii care locuiau mai departe la sud de Himalaya nu aveau un nume specific pentru vârf.

În deceniul de după 1856, propunerea lui Waugh a fost dezbătută pe larg de Royal Geographic Society și de alte organisme similare.

Ideea s-a lovit însă de o rezistență neașteptată: Everest însuși s-a opus ca numele său să fie folosit, întrucât nativilor indieni le era dificil să-l pronunțe și nu putea fi scris în limba hindi.

Cu toate acestea, în 1865, Royal Geographic Society a acceptat oficial denumirea de „Muntele Everest” ca nume pentru cel mai înalt munte din lume.

Unii savanți ai Indiei au propus de asemenea nume autohtone despre care credeau ei că sunt adecvate, precum „Deva-dhunga”, a lui Brian Houghton Hodgson și „Gaurisankar” al lui Hermann Schlagintweit.

Împarte acest articol cu prietenii tăi dacă ți-a plăcut. Iți mulțumim!

Ticu/authenticmagazin.com

Continue Reading

Abonare la blog via email

Introdu adresa de email pentru a te abona la acest blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 67 de abonați

Statistici blog

  • 2.203.826 vizite

Trending