Connect with us

CALEIDOSCOP

Femeia care a descifrat structura penicilinei și a vitaminei B12

Dorothy Hodgkin

Dorothy Mary Crowfoot Hodgkin, deși poate pentru mulți dintre noi acest nume nu are nicio relevanță, suntem pe deplin convinși că doar simpla mențiune a faptului că în 1964 a câștigat premiul Nobel pentru chimie vă va atrage cumva atenția.

Dorothy Hodgkin (12 Mai 1910 – 29 Iulie 1994) a fost chimistul britanic care a dezvoltat tehnici pentru a determina structurile tridimensionale ale moleculelor cu ajutorul razelor X (X-ray).

Printre cele mai mari descoperiri ale sale se numără confirmarea structurii penicilinei și a vitaminei B12, pentru care a și devenit a treia femeie ce a luat premiul Nobel pentru chimie. În 1969, după 35 de ani de muncă, Hodgkin a avut o contribuție majoră în a descifra structura insulinei.

Mulțumită descoperirilor făcute de ea, lumea medicală a înțeles structura 3D a primul antibiotic cunoscut de noi toți sub numele de penicilină, lucru care a ajutat ulterior la fabricarea unor noi medicamente derivate mult mai eficiente.

Dorothy Hodgkin

Dorothy Mary Hodgkin (12 Mai 1910 – 29 Iulie 1994)

Născută în Cairo, capitala Egiptului, unde tatăl ei lucra pentru Ministerul Educației, a crescut călătorind între Egipt, Anglia și Sudan, copilăria fiindu-i foarte marcată de primul război mondial.

Dorothy și-a dezvoltat pasiunea pentru chimie începând de la o vârstă foarte fragedă, când mama ei, un botanist extrem de priceput, i-a stimulat interesul pentru toate științele. La doar 16 ani, mama ei i-a făcut cadou o carte cu privire la cristalografia cu raze X, moment ce a determinat-o pe Dorothy să-și decidă viitorul.

Cristografia cu raze X (XRC) este o tehnică folosită pentru a determina structura atomică și moleculară a unui cristal: când undele electromagnetice ale unui fascicul de raze X trec printr-un material, electronii atomilor reflectă înapoi razele X.

Măsurând unghiurile și intensitățile acestor raze X refractate, un cristalograf poate produce o imagine tridimensională a densității și implicit a poziției electronilor din cristal, determinând astfel structura atomică și moleculară materialului analizat.

Structura penicilinei și întreaga linie de cercetare în acest sens, dezvoltată de-a lungul deceniilor, i-a fost recunoscută în 1964 cu Premiul Nobel pentru Chimie, care până atunci nu fusese primit decât de două femei: Marie Curie și fiica ei, Irene Joliot-Curie.

Structura moleculară a Penicillinei, după Dorothy Hodgkin, Oxford 1945

Structura moleculară a Penicillinei, după Dorothy Hodgkin, Oxford 1945. Foto: Science Museum London

În 1945, Hodgkin  descifrase structura penicilinei, demonstrând (contrar opiniei științifice la acea vreme) că ar conține un inel β-lactam. Lucrarea nu a fost publicată până în 1949.

În 1948, a întâlnit prima dată vitamina B12, și a creat noi cristale. Vitamina B12 fusese descoperită pentru prima dată chiar la începutul acelui an. La acea vreme vitamina B12 avea o structură aproape complet necunoscută, iar când Dorothy a descoperit că aceasta conține cobalt, a realizat că actualizarea structurii moleculare ar putea fi determinată prin analiza cristalografiei cu raze X.

Studiul vitaminei B12 publicat de Hodgkin a fost descris ca fiind atât de semnificativ “ca ruperea unei bariere sonice”. Structura finală a lui B12, a fost publicată în 1955.

Structura moleculară a vitaminei B12, stabilită de Hodgkin

Structura moleculară a vitaminei B12, stabilită de Hodgkin

Din cauza activităților politice ale lui Hodgkin și a asocierii soțului ei cu Partidul Comunist, i s-a interzis să intre în SUA în 1953 și, ulterior, nu i s-a permis să viziteze țara.

În ciuda acestui fapt, Dorothy Hodgkin nu a fost niciodată comunistă. Ea a dobândit de la mama ei, repulsie față de inegalitățile sociale și conflictele armate. Dorothy era preocupată în special de amenințarea războiului nuclear.

Câștigând premiul Nobel pentru chimie în 1964, din 2016 a rămas singurul om de știință britanic care a primit un premiu Nobel în oricare dintre cele trei științe pe care le recunoaște.

În 1965 a fost prima femeie în aproape 60 de ani, după Florence Nightingale, în 1907, care a fost decorată cu Ordinul Meritului. A fost prima și, din 2018, rămâne singura femeie care a primit prestigioasa medalie Copley.

Conu TIcu/authenticmagazin.com

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

CALEIDOSCOP

“Mărul morții”, cel mai otrăvitor copac din lume

Nu mâncați, nu atingeți și nici măcar nu inspirați aerul din jurul arborelui Manchineel

Machineel tree - fruit

Cunoscut ca fiind cel mai periculos copac din lume, acesta se găsește de-a lungul plajelor de nisip și mangrovelor din climatele tropicale care se întind de la Florida la Caraibe și până în anumite părți din America Centrală și de Sud.

Denumit arborele Manchineel (Hippomane mancinella) este o specie de plantă cu flori din familia Euphorbiaceae.

Otrava Manchineelului

Conchistadorii spanioli l-au numit “manzanilla de la muerte, „micul măr al morții”. Aceasta se referă la faptul că manchineelul este unul dintre cei mai toxici arbori din lume.

Florile mici verzui sunt urmate de fructe, care au un aspect similar cu mărul, sunt verzi sau galbene verzui când sunt coapte. Fructul este otrăvitor, la fel ca orice altă parte a copacului.

Arborele are o sevă alb-lăptoasă care conține numeroase toxine și poate provoca vezicule. Seva este prezentă în fiecare parte a copacului: scoarță, frunze și fructe.

Toate părțile copacului conțin toxine extrem de puternice. Seva sa alb – lăptoasă conține phorbol și alți iritanți ai pielii, producând dermatită alergică foarte puternică la simplul contact.

Adăpostitul sub copac în timpul ploii, provoacă vezicule ale pielii prin simplul contact cu apa. Chiar și o mică picătură de ploaie contaminată cu substanța lăptoasă din el va provoca iritații ale pielii.

Seva de machineel, este deasemenea, cunoscută pentru deteriorarea vopselelor de pe mașini. Arderea unor părți ale copacului poate provoca leziuni oculare dacă fumul ajunge la ochi.

Până și simpla inhalare a fumului sau a aerului umed din preajma copacului poate provoca iritații puternice la nivelul plămânilor.

Contactul cu seva sa lăptoasă (latex) produce dermatită buloasă, cheratoconjunctivită acută și eventual defecte epiteliale corneene mari.

“Mărul otrăvit”

Machineel tree - fruit
Fructe și frunziș de Manchineel la Cabo Blanca, Peninsula Nicoya, Costa Rica.
[foto: Hans Hillewaert /CC BY-SA 3.0]

Deși fructul ce seamănă cu un măr, este potențial fatal dacă este consumat, nu au fost raportate încă astfel de cazuri în literatura modernă.

Ingerarea poate produce gastroenterită severă cu sângerare, șoc și suprainfecție bacteriană, precum și potențialul compromiterii căilor respiratorii datorate edemului.

Când este ingerat, fructul este la început dulce – plăcut , cu un sentiment ciudat de piper ce progresează treptat către o senzație de arsură și strângere a gâtului.

Simptomele continuă să se înrăutățească până când pacientul abia mai poate înghiți alimente solide din cauza durerii chinuitoare și a senzației de sufocare.

În unele părți ale ariei sale, mulți copaci sunt însoțiți de semne de avertizare, de exemplu în Curaçao sunt marcați cu un „X” roșu pe trunchi pentru a indica pericolul. În Antilele Franceze copacii sunt adesea marcați cu o bandă roșie pictată la câțiva metri deasupra solului.

Do not touch the Manchineel!
Semn de avertizare pentru arborele Manchineel. [Photo: Scott Hughes/CC BY-SA 2.0)]

În trecut caraibienii otrăveau rezervele de apă ale dușmanilor cu frunze de machineel. Exploratorul spaniol Juan Ponce de León a murit la scurt timp după o rană suferită în lupta cu Calusa din Florida, lovit fiind de o săgeată care fusese otrăvită cu sevă de manchineel.

În ciuda pericolelor inerente asociate cu manipularea acestuia, copacul a fost folosit ca sursă de lemn de către producătorii de mobilă din Caraibe de secole. Trebuie tăiat și lăsat să se usuce la soare pentru a îndepărta seva.

Împarte acest articol cu prietenii tăi dacă ți-a plăcut. Iți mulțumim!

Ticu/authenticmagazin.com

Continue Reading

CALEIDOSCOP

Ce s-ar întâmpla dacă omenirea ar detona bomba atomică în spațiu?

The Effect of Nuclear Weapons, Departamentul Apărării al SUA, publicat de Comisia pentru Energie Atomică, iunie 1957

atomic bomb

Atunci când o armă nucleară este detonată aproape de suprafața Pământului, densitatea aerului este suficientă pentru a atenua radiația nucleară (neutroni și raze gamma) într-un asemenea grad încât efectele acestor radiații sunt în general mai puțin importante decât efectele exploziei și ale radiației termice.

Mărimile relative ale efectelor radiației explozive, termice și nucleare sunt prezentate în figura 1 pentru o armă de fisiune nominală (20 kilotoni) la nivelul mării.

Fig. 1 – Efectele armei nucleare la suprafață (20 KT)

Porțiunile solide ale celor trei curbe corespund unor niveluri semnificative de intensitate a exploziei, termice și nucleare. Suprapresiunile explozive vor distruge majoritatea structurilor.

Intensitățile termice vor produce arsuri grave persoanelor expuse. Dozele de radiații nucleare cuprinse între 500 și 5.000 de roentgen sunt necesare pentru a produce moarte sau incapacitate rapidă la oameni.

EFECTELE ARMELOR NUCLEARE ÎN SPAȚIU

Dacă o armă nucleară este explodată în vid, cum ar fi spațiul cosmic, complexitatea efectelor sale se schimbă drastic.

În primul rând, în absența unei atmosfere, explozia în sine dispare complet. Cu alte cuvinte forma clasică de ciupercă în urma detonării nu se mai formează.

În al doilea rând, dispare și radiația termică, așa cum este definită de obicei. În lipsa aerului pentru încălzirea valului de explozie radiația de frecvență emisă de arma în sine este mult mai mare.

În absența atmosferei, radiațiile nucleare nu vor suferi nici o atenuare fizică și singura degradare a intensității va apărea din reducerea ei odată cu distanța.

Ca urmare, gama dozelor semnificative va fi de multe ori mai mare decât este în cazul unei detonări la nivelul mării.

Cu astfel de arme, razele letale provenite din radiațiile nucleare în spațiu, se pot întinde pe sute de mile. Înțelesul unor astfel de raze letale uriașe într-un posibil război spațial viitor nu poate fi acum evaluat.

Cu toate acestea, pare clar că vehiculele de luptă spațială cu echipaj, cu excepția cazului în care este posibilă o protecție puternică, vor fi considerabil mai vulnerabile la armele nucleare decât omologii lor fără pilot.

Împarte acest articol cu prietenii tăi dacă ți-a plăcut. Iți mulțumim!

Ticu/authenticmagazin.com

Continue Reading

CALEIDOSCOP

“Mierea Fermecată”, cea mai scumpă miere din lume: Costă 5000 EUR/kg

Curiozități din apicultură

mierea fermecata

Uneori ne deranjează când bâzâie pe lângă noi în parc sau la picnic, alteori ne bucurăm că există, pentru că datorită lor putem savura delicioasa şi hrănitoarea miere.

Nu conștientizăm însă câtă trudă se află în spatele acestui “elixir”. O muncă colosală depusă de micuțele albine, demne de toată lauda și admirația și fără de care, lumea așa cum o știm noi, nu ar exista.

În cele ce urmează vă prezentăm câteva curiozități din apicultură care cu siguranță vă vor capta atenția:

1. O albină recoltează la un zbor cca 15 mg polen, astfel pentru 1 kg de polen ar trebui să efectueze cca 67 000 de zboruri.

2. Albinele bat din aripi de peste 11000 de ori pe minut.

3. Viteza maxima de zbor a unei albine este de 70 Km/h.

4. Cea mai „bătrână” albină cunoscută de cercetatori are 100 de milioane de ani. Este conservată în chihlimbar și a fost descoperită în Myanmar (Birmania).

5. Ca să culeagă 1 kg de miere, o albină ar trebui să cerceteze 2-5 milioane de flori și să parcurgă o distanță egală cu ocolul pământului.

6. Durata de viață a matcii este de 50-60 de ori mai mare decât a albinei lucrătoare.

7. O albină este de 20 de ori mai puternică decat un cal.

8. Trântorii nu pot culege nectarul din flori, pentru că au trompa prea scurtă. De aceea ei se hrănesc cu ce aduc albinele în stup – de aici și numele popular de “trântor” (care stă degeaba).

9. Albinele pot fi folosite pentru a detecta minele terestre.

10. Mierea de albină nu expiră niciodată.

11. Mierea ajută la echilibrarea fizică și psihică, înlăturând oboseala.

12. Cea mai scumpă miere din lume costă 5000 EUR/kg. Provine dintr-o pesteră din Turcia (Valea Saricayir), de la o adâncime de 1800 m și este supranumită “Mierea Fermecată”.

Împarte acest articol cu prietenii tăi dacă ți-a plăcut. Iți mulțumim!

Ticu/authenticmagazin.com

Continue Reading

Trending